Acum stiu ...

Am aflat cum e singuratatea aleasa. Pana acum statutul de femeie singura, suprasaturata de singuratate mi se parea o povara mult prea grea de dus. Acum, dupa saptamani de cautari interioare si conflicte acerbe in mod miraculos si total inexplicabil am ajuns sa cunosc singuratatea aleasa. Ce e singuratatea aleasa? Singuratatea aleasa e starea de impacare cu tine si cu lucrurile care sunt prezente sau nu in viata ta. Faptul ca tu alegi sa fi singur si te simti bine cu statutul aceasta fara a avea absolut niciun fel de ganduri de genul “ma simt atat de singur” e absolut extraordinar. Ba chiar devin putin infatuata atunci cand ma aflu intr-un loc si observ ca mai multe persoane vor sa-mi atraga atentia. Si daca alta data lucrul asta ma facea sa ma simt mai bine sau chiar sa am speranta ca printul va aparea de nicaieri pe un cal alb si ma va salva de la singuratate acum doar zambesc putin rautacios si intorc spatele bucurandu-ma de puterea si independenta care singuratatea mea aleasa mi le confera. Personal ii invidiam pe acei oameni care cunosteau aceasta stare, ba chiar i-am intrebat cum se simte si mai ales nu intelegeam cand mi se spunea ca nu, nu se simt singuri. Acum am gasit raspunsul la toate intrebarile.
Daca pana acum am cunoscut singuratatea impusa de cauze mai mult sau mai putin independente de mine acum eu sunt cea care aleg. La o analiza oarecum superficiala pot spune ca si inainte alegeam sa fiu singura dar totusi exista diferenta data de speranta ca poate intr-o zi voi intalni acel specimen care s-ar putea ridica standardelor mele si atunci se va sfarsi singuratatea mea. Acum, las lucrurile sa se intample si ma bucur de beneficiile statutului meu de femeie singura si independenta.

Tot ce esti tot ce sunt

Intr-o zi de toamna cand copacii isi lasau ultimele frunze sa cada, plimbandu-ma pe strazile laturalnice ale orasului, l-am intalnit pe Dumnezeu. Statea asezat pe o bordura, cu privirea abatuta fumand ultima tigara din pachet. L-am intrebat unde a fost. Mi-a spus sa-i cer orice. “Unde ai fost cand totul s-a sfaramat?unde ai fost cand aveam atata nevoie de tine? Mi-am petrecut tot timpul cautand printre ruinele vietii distruse si tot ce aveam nevoie era o speranta care niciodata n-a aparut. Am trait ca un stigoi tot timpul, mult prea speriata, mult prea pierduta in lumea asta straina mie. La ce-mi foloseste ca te-am gasit acum? La ce-mi foloseste ca m-ai gasit cand e mult prea tarziu. De ce incerci acum sa vindeci un suflet sfaramat cand puteai sa nu-l ranesti deloc? La ce bun sa-ti cer orice acum cand deja am pierdut tot ce mi-am dorit vreodata? Pierzandu-l pe el, singurul care a stiut vreodata cine sunt, cine nu sunt si cine vreau sa fiu m-a facut sa nu mai am niciun sens, sa ma pierd definitiv si sa nu ma mai recunosc. De ce a trebuit sa astepti? De ce a durat atat ca sa ma gasesti? Ai ajuns mult prea tarziu, ai facut mult prea putin. Nu-ti cer nimic. “ Am intors spatele si am plecat cu privirea lui urmarindu-ma. Stiam ca vede gandurile mele. Mi-am amintit cum mi-am gasit sufletul zacand printre ruinele unei vieti odata perfecte. L-am vazut murind, era un suflet ranit cu aripile frante, cu cicatrici adanci si urme de talpa. Era un suflet plapand, un suflet pur de copil, pierdut si ranit.L-am ridicat incet, l-am privit un timp apoi l-am apropiat de buze si l-am sarutat. Aveam acum in palme un suflet aproape inghetat cu aripi frante si cicatrici adanci. Ma uitam la el cum se incalzea in palmele mele Am inceput sa plang si lacrimile fierbinti udau sufletul din palmele mele, sufletul acela cu cicatrici adanci si urme de talpa. Am privit cu uimire cum urmele talpilor dispareau spalate de lacrimile mele. L-am incalzit cu dragoste, l-am hranit cu dezmierdari,l-am spalat cu lacrimi si i-am vindecat ranile sarutandu-i-le. L-am pastrat inauntrul meu incercand sa il ascund de durere. Nu a fost deloc usor, au fost momente in care sufletul acela chinuit aproape renunta la viata, au fost momente in care eu aproape renuntam la lupta. Dar zilele au trecut si foarte incet sufletul acela ranit si cu cicatrici adanci a inceput sa se vindece. Acum privesc un suflet cu aripi noi, cu cicatrici subtiri si fara urme de talpa. E acelasi suflet pur de copil pe care durerea nu a reusit sa il schimbe. A venit clipa in care sufletul vindecat isi va lua zborul punandu-si la incercare aripile noi Imi deschid acum palmele iar el se inalta timid spre ceruri albastre, spre stele noi, purtat de adieri noi. Il privesc cum planeaza lin, cum se indeparteaza tot mai mult de vechiul adapost. Plang si acum ca si in prima zi dar lacrimile mele sunt de aceasta data lacrimi de fericire. Iubesc sufletul acesta atat de mult incat il pot lasa sa zboare. Daca l-as pastra langa mine ar fi sfaramat din nou.
Zboara suflet drag, iubirea mea iti va veghea somnul, lacrimile mele iti vor spala urmele de talpi, buzele mele iti vor saruta cicatricile, iar palmele mele iti vor fi oricand adapost! Imi apartii si iti apartin, ma regasesc in zborul tau, in fiecare bataie de aripa, te regasesc in fiecare lacrima, ne regasim in fiecare vis. Nu trebuie sa te ating ca sa te simt, nu trebuie sa fi in fata mea ca sa te privesc. Nici timp ,nici distanta si nici oameni nu ne pot desparti. Esti in aer, in razele soarelui, in lumina lunii, in sangele meu, in fiecare respiratie, in fiecare bataie a inimii mele.Esti tot ce sunt, sunt tot ce esti. Adio suflet liber de copil, mereu voi fi cu tine.
Dupa ce m-am pierdut in zare, Dumnezeu inca privea in directia in care plecasem. Lacrimi ii udau obrajii. Ce facuse? Cum putuse sa greseasca in mod fatal? Crezuse ca-i voi sari in brate in momentul in care ma va gasi.Crezuse ca-i voi cere sa nu ma mai paraseasca niciodata. In schimb a vazut cum eu am renuntat la el, a vazut ca cuvintele mele nu contineau ura, nici asteptari. Doar i-am intors resemnata spatele. Eram in continuare un strigoi intr-o lume vie. Eram acelasi om care se luptase cu viata si castigase dar care nu si-o mai dorea. Eram un om muribund dar care traise doar pentru a-si salva sufletul de la moarte. Si apoi renuntase la el...

Candva am fost numita razboinica

Candva am fost numita razboinica, “Ce face razboinica mea?” Poate ca asta sunt, poate ca asta mi-e menirea. Sa fiu mereu in razboi cu viata. Niciodata sa nu renunt. Frica este ucigasul mintii.
Am invatat un lucru pretios dar dur, nimic nu dureaza in viata asta, prin urmare trebuie sa te bucuri de ceea ce ai, cand ai, pentru ca in scurt timp iti va fi luat. Raman doar amintirile unor clipe nepretuite.
De multe ori incercam sa ne impotrivim, luptam pentru ca comorile sufletului nostru sa nu ne fie furate. Dar de cele mai multe ori nu reusim sa invingem, cateodata toate eforturile noastre sunt in van. De multe ori deciziile sunt luate fara noi. Suntem pusi in fata faptului implinit, atunci socul ne paralizeaza. Nu poti riposta, nu poti urla stai si privesti paralizat cum tot ce iubesti iti e furat. Iar cand iti revii din amorteala si soc deja e mult prea tarziu. Nimic nu mai e. Incepi sa cauti disperat, incepi sa speri ca e un vis urat. Simti cum disperarea si furia crescanda te sufoca, te inghit.
Numai cine a trecut prin asa ceva stie cum se simte. Numai noi putem cunoaste durerea fara margini. Si nu, nu pot sa mint, sa spun timpul vindeca. Pentru noi, cei care n-am putut riposta, n-am putut lupta pentru ceea ce iubeam nu exista vindecare. Durerea devine mai mare, ramai mereu cu speranta in suflet ca intr-o zi cosmarul va lua sfarsit. Teama ca totusi poti face ceva dar nu stii te tortureaza, cosmaruri in care te lupti cu demonii durerii tale te chinuie in fiecare noapte. Te trezesti epuizat, repetandu-ti ca nu e posibil, asta e realitatea, sunt simple vise reflectate de farama de speranta din suflet cum ca intr-o zi vei recupera comoara pierduta. Asta nu e posibil.
E o lupta continua pe care o duci in fiecare minut si care te ucide pe interior incet dar dureros. Atunci, vrei sa urli pentru o alta viata, pentru o a doua sansa. Pentru ca noi, cei ramasi, suntem meniti sa traim. Suntem cei care luptam cu viata.

A mai ramas ceva?

Viata mi-a oferit cate putin din tot ce-si poate dori un om. Nu pot spune ca am avut o viata grea, nu pot spune ca am pierdut multe lucruri in viata, dar pot spune ca am pierdut lucrurile esentiale vietii. Mi-am pierdut o jumatate de suflet, mi-am pierdut inocenta sufletului, mi-am pierdut forta de a ma razvrati destinului, mi-am pierdut cel mai bun prieten si mi-am pierdut visele. Viata mi-a daruit tot ce se poate darui unui om pentru a se simti implinit dar mi-a luat si tot ce-l poate face pe un om sa spuna ca nu-si mai doreste sa existe. Acum, as vrea doar sa spun stop. Acum, as vrea doar sa se sfarseasca chinul. Dar nu-mi permit luxul de a renunta. In sufletul asta acoperit de cicatrici exista inca forta nebuna ce nu ma lasa sa renunt. Exista dorina de a recladi tot ce a fost distrus si mai presus de toate exista dorinta de a fi fericita din nou. Asa ca refuz sa plec capul, refuz sa ingenunchiez si ma rog ca totusi sa mai fi ramas ceva bun si pentru mine.

Doar vise

Azi-noapte l-am visat. Îmi imbratisam iubitul, era tăcut si nemişcat dar puternic si frumos ca un zeu. Mi-am putut trece degetele peste pieptul lui dezgolit peste spatele lui cu muşchi reliefaţi si braţele puternice si calde, peste tatuajul lui cu pantera zgâriindu-i braţul drept. Si am oftat. Un oftat din tot sufletul ce arata ca pentru câteva clipe zbuciumul din suflet s-a oprit, un moment de respiro, un moment in care din nou piesele matricei au fost puse laolaltă îmbinându-se perfect. Acum oftez din nou dar de data asta din cauza sfâşierii sufleteşti, din cauza durerii ce îmi taie in fasii mici sufletul deja sfărâmat, aşa cum pantera din tatuajul lui ii sfâşia braţul cu ghearele. Deşi consider dragostea imensa ce i-o port o binecuvântare, mă doare îngrozitor de tare in acelaşi timp. Deşi au trecut opt ani in care am fost alături de el permanent si inca doi in care ar fi trebui sa mă împac cu moartea lui, bărbatul asta minunat inca mă fascinează, inca îl doresc cu disperare. Sunt puţine cuvintele care ar putea descrie tot zbuciumul sufletesc. Ştiu doar ca atunci când, chiar si in vis, îl întâlnesc si îmi permite sa mă odihnesc pentru o clipa in braţele lui, durerea dispare total, sufletul meu nu se mai zbate ca o pasare prinsa in colivie, totul e cuprins de linişte, împăcare, ca si cum am ajuns la capătul cautarilor mele. Si eu îl vreau pe el. Doare atât de tare.

There will always be him

E straniu cat de puternica poate fi dragostea. La prima vedere pot spune cu uşurinţa ca dragostea e o mare prostie, o himera, o utopie. Dar aia nu e dragoste. Iubirea adevărata, dragostea adevărata , pura e incredibil de solida, poate lupta împotriva oricărui lucru, poate vindeca si rănile cele mai adânci si poate ierta si cea mai mare trădare. Pentru ca iubeşti acea persoana. Niciodată nu mi-a plăcut expresia pana când moartea ne va desparţi deoarece consider ca dragostea poate depăşi aceasta bariera cu uşurinţa. Poate acum ceva vreme începusem sa mă îndoiesc ca o poate face insa acum ştiu si vad ca dragostea e capabila sa dăinuiască chiar daca sufletul pereche iţi e furat.
Pentru mine dragostea e mult mai puternica, pentru mine dragostea a reprezentat forţa de a supravieţui zi de zi. Doar ca sa-l iubesc pe el. Acum după doi ani de când dragostea vieţii mele mi-a fost luata cu brutalitate inima mea inca si-l doreşte cu disperare. Dragostea mea pentru bărbatul nu perfect dar absolut extraordinar e indestructibila. A suferit multe lovituri, a fost pusa de multe ori la îndoiala, a fost capabila sa ierte trădarea si a renăscut mai puternica. Dar pe langa binecuvântarea dragostei pe care o simţi inradacinata in suflet pentru totdeauna vine si momentul in care simţi ca-ti arde sufletul. Pentru ca nu poţi sa o impartasesti sau daca o impartasesti o faci in fata unei fotografi, a unui mormânt gol. Si cu cat trece si mai mult timp cu atât doare mai mult. Pentru ca iubeşti. Pentru ca e pentru totdeauna.

Daca totul ar pieri

Daca totul ar pieri si n-ar ramane decat el, eu as continua sa exist. Iar daca totul ar ramane si el ar fi nimicit universul s-ar transforma intr-o uriasa lume straina mie si mi s-ar parea ca nu mai fac parte dintr-insa.

Asa ma simt eu in fiecare zi in care sunt obligata sa traiesc fara el intr-o lume complet straina. Chiar si propriul chip propriul corp desi frumoase mi se par ale unei straine. Si de fiecare data raspunsul din capul meu e acelasi: daca el ar veni, daca el s-ar reintoarce acasa atunci totul ar disparea si ar ramane numai el, iar eu as reveni la viata. Daca asta s-ar intampla n-ar mai trebui sa fac alegeri,pentru ca ar fi el, pentru ca intotdeauna va fi el. Perfect, sufletele noastre s-ar imbina perfect fara a exista vreo urma care sa indice unde se termina unul si incepe celalalt. Ar fi mai natural decat aerul, decat soarele decat orice. Pentru ca ar fi el. Dar pentru mine nu va mai exista niciodata vindecare. Sunt omul care arde blestemat sa nu-si gaseasca niciodata linistea. Ma uit in jur si vad lucruri, locuri, fete cunoscute dar fara el nimic nu are sens. Stau blocata in lumea asta straina incapabila sa pun capat suferintei sau macar sa gasesc un ceva care sa-mi dea o urma de speranta. Las totul sa curga, sa se întâmple dupa voie, sunt incapabila sa ma implic in ceva ce as considera ca ma leaga, ca-mi rapeste libertatea, ca m-ar putea incomoda daca in mod miraculos si imposibil el ar reveni acasa. Simt cum ma pierd pe masura ce sufletul meu nu-si gaseste linistea atat de mult dorita, simt ca ma instrainez pe masura ce durerea se simte tot mai acut cu trecerea timpului, simt ca uit cine sunt pe masura ce timpul trece implacabil si speranta ramane totusi undeva suspendata in aer, asteptand.

Hey mystery man,
I`m writing to you again. this time to say goodbye. I`ve realized that I`ll never see you again. We`ve met long time ago and it was extraordinary but since you`ve left I feel so alone, lost. I`ve waited for you, I`ve searched you in every man, but you are unique and i`ll never see you again.
Maybe it`s time to say goodbye, before I`ll get hurt again. Maybe it`s time to give up searching for you. You are too perfect and there is no other man who can be like you. No one could fill up the blanks! No one could take the pain away! No one could bring me the peace and love that I desperately seek! No one wants my broken heart! No one loves a bruised soul! No one loves a fallen angel!
Goodbye my mystery man!

Okay

Okay! Inapoi pe pista. M-am tavalit destul de rau in ultima perioada si ma ridic ametita dupa nebunia asta. Sa presupunem ca e un nou inceput. Sau cel putin pana la urmatoarea cazatura. Bun, inceputul e nou.Si acum ce facem? In ce directie? Cu ce scop? Pt cine? pt ce?si lista continua la nesfarsit si sunt inclinata sa zic la dracu cu tot sis a ma asez turceste pe jos in praf in mijlocul rascrucii doar privind soarele cum rasare si cum apune analizand zilele si infruntand noptile ramanand fixata in acelasi loc la rascruce cu iluzia ca dc ma hotarasc intr-un final pot alege orice cale vreau , nu? Poate, sau poate nu.
M-am cam saturat sa lupt cu gravitatia sa cred ca sunt un inger si ca pot zbura si sa ma strivesc mereu de asfalt. Mereu gravitatia ma doboara si-mi rade in fata.Cioturile aripilor de altadata nu ma mai pot sustine si alte aripi nu voi mai primi.
E amuzant sa ma prefac ca sunt om, dar cum poate un inger care a cunoscut raiul sa se conformeze sa fie om?
Cerul nu-l pot avea si refuz sa raman lipita de asfalt de fiecare data cand cad. Sa nu ma mai ridic. Si totusi sa fiu om? Sa ma multumesc cu conduita de a fi prinsa la mijloc?
Si ce poate face un om? Ce poate face un inger cazut sa fie om? E nefolositor, e intangibil. Cum poate supravietui stiind ca e singur si e prins in lumea asta care nu-i vede frumusetea si nu-i ofera siguranta, comfort si mai ales dragoste? Lasand la o parte metaforele ma simt rau.Ca ultimul om de pe pamant. Ca ultimul supravietuitor intr-o lume imensa. De ce am supravietuit daca sunt singur? De ce incerc sa explorez imprejurimile stiind ca nici acolo nu e nimeni? De ce nu pot ramane fixat intr-un singur punct? Ce e cel mai rau e ca nu vreau sa raman in punctul asta. Si mult mai rau e ca sper si visez si vizualizez ca voi capata o pereche noua de aripi si voi atinge din nou cerul. SI visez mult prea frumos, mult prea departe, mult prea dureros. Si cad si ma ridic si o iau de la capat.

scars

„In inconştient nimic nu ia sfârşit, nimic nu se termina, nimic nu se uita” S. Freud

Si nu numai in inconştient. Rănile odată făcute nu se uita niciodată, se vindeca lăsând cicatrici dureroase care de multe ori dor mai tare decât când rana era deschisa. De foarte multe ori traversând perioade negre din viata noastră suntem mult prea preocupaţi sa luptam cu durerea ca sa o mai si simţim la adevărata ei intensitate. De multe ori abia când rana a încetat sa mai sângereze simţim adâncimea si carnea sfâşiata, abia atunci durerea urla in noi si ne arde sufletul. Eu simt arsura asta blestemata in fiecare zi, in fiecare clipa lasandu-ma epuizata fizic si psihic. Oare cat va mai trebui sa treacă, oare ce va mai trebui sa fac sa nu mai simt furia asta,durerea asta si golul asta blestemat? Indiferent cat de bine mă simt, indiferent caţi oameni mă înconjoară durerea tot nu dispare si asta mă face oarba de furie. Mă simt bine dar nu sunt bine.

Hi Mystery man

I`ve dreamed of you mystery man.I`ve been on every date and I felt your every kiss. Since I was a small girl I`ve been dreaming of you mystery man. The tall, handsome guy with blue shirt, who was supposed to be my prince in shining armour. Unfortunately, I`ve lost you. Somewhere on the road of life, we got lost and now I`m all alone. I`m still dreaming of you mystery man, and I hope that one day I`ll be meeting you again. Could you fill up the blanks?Could you make all that disappear?Could you bring me the peace and love that I desperately seek? Wolud you mend a broken heart?Would you love a bruised soul?Would you love a fallen angel?

Asta e viata ta

Mergem inainte, trecem peste toate, ne doare, frigul din suflet nu ne lasa o clipa de liniste dar cumva, candva totul va fi trecut. Chiar si momentele cele mai negre vor fi trecute, lasand amprenta asupra noastra mai mult sau mai putin.
Totul se duce in trecut si nu ne putem lasa tarati odata cu ele. Mergem inainte mai intalnim obstacole, ne mai farama o parte din suflet, mai moare o parte din noi dar asta e viata noastra si nu putem decat sa o ducem la capat.
Ieri e o cuta noua care ni se intipareste pe frunte, azi trebuie sa o traim, maine ea se va cimenta pe chipul nostru.
Fiecare zi lasa propria urma, asta e viata noastra; purtam urmele suferintei, urmele fericirii, urmele iubirii.
Ieri reprezinta trecutul, reprezinta dezamagiri, promisiuni nerespectate, furie, singuratate.
Azi e tot ce avem, nu putem inchide ochii si sa ne prefacem ca nu exista.Ieri poate ai fost slab, speriat, dezamagit dar ieri a trecut, ieri e mort si ingropat.
Azi poti face tot ce vrei, azi ai tot ce vrei, ai de castigat dar si de pierdut.Nu inchide ochii, asta e viata ta si esti cine vrei tu sa fi. Poti fi orice vrei sa fi
Sunt ceea ce sunt si nu vreau sa fiu altceva.

that`s how the story starts...about me from tisha

mesaj de miez de noapte,care a zdruncinat miezul realitatii.ca de obicei,presupusa invincibilitate umana loveste cu sete , dezamagind in momentul crucial.nu ai vrea sa vezi asa ceva.nu ai vrea sa simti asa ceva.e un sentiment atat de urat,incat iti vine sa dai pumni aerului.

ma uitam la el cum ne zambeste, aproape ironic. vroiam sa-l strang de gat,dar nu mai ajuta la nimic.vroiam sa-i innegresc ochii,dar se innegreau de la sine.ce vina avea el la urma urmei?

ce era si mai ciudat era ca nu simteam mila pentru el, ci pentru fiinta care se scurgea alaturi,om ramas fara esenta,om golit de orice urma de sens.pe pilot automat.ce puteam sa-i spun eu,care le am pe toate?orice cuvant mi se parea ca ii agraveaza situatia.

dintr-o vitrina veche de tara, canile "bune",pentru musafiri,ne analizau cu gurile cascate si prafuite.o poza ingalbenita,tip buletin,ne zambeste si ea.cel din ea stia mai multe ca noi,dar geamul il protejeaza de interogatoriul indiscret.

"imi pare rau"

"iti pare rau?" m-a intrebat omul albastru...

urat...foarte urat.