Printre amintiri

Ma plimb prin camerele casei sufletului meu. Tresar la vederea fiecarei amintiri pe care o zaresc in camera a carei usa o deschid. Vad cum o fata sare in bratele celui mai bun prieten in luna decembrie si se bucura de revedere in timp ce zapada li se aseaza in par. Zambesc stand tacuti privind noaptea si el o trage de par in joaca. Deschid ochii larg cand intru in incaperea ce ma arunca in varful unui munte, langa un foc de tabara imens si intind mainile sa prind stelele. Oftez adanc cand privesc focul jucand in fata ochilor mei si simt liniste si pace. Rad din suflet cand ma intalnesc cu amintirile haioase cand sunt cu familia si prietenii mei. Simt fluturi in stomac cand zaresc imaginea unui cuplu la prima intalnire si ma asez sa-i privesc visatoare.

Ma plimb alene si deschid pe rand usi ce ma trimit inapoi in timp. In dreptul unora mai vechi ezit sa intru, in altele mai dureroase nu intru deloc si in altele raman in prag ca sa nu ma mai afecteze atat de tare. Unele incaperi sunt galagioase, altele tacute si ce nu doresc a fi vizitate acum. Amintirile vechi se afla la mansarda, cele recente, din ultimii ani, se afla la primul etaj si prezentul se afla la parter de unde pot iesi pe terasa ce da spre viitor.

Azi m-am plimbat doar prin camerele de la etajul unu. Am reordonat sertarele si am sters praful. Se vad altfel lucrurile cand totul e ordonat si curatat. Nu mai raman pete intunecate si colturi murdare. Privesc inspre mansarda ce e tacuta momentan. Am urcat si acolo putin mai devreme. Am aerisit incaperile si am dat la o parte draperiile ca sa intre lumina. N-am stat prea mult fiind chemata de agitatia de la etaj.

Acum toate parca s-au linistit, e in sfarsit pace si pot cobori la parter sa savurez un pahar de vin….Si poate o sa ies si pe terasa putin

A place called home

E prima data de cand m-am mutat in casa noua cand cobor colina ce ma desparte de lume. Aleg sa parasesc casa pe jos, ma indrept inspre portile mari si deschid lacatul ce scartie usor. Imping cu forta cele doua porti de fier forjat si vad cum undeva jos lumea mi se deschide la picioare. E o zi frumoasa de vara si soarele imi incalzeste inima. Pasesc usor, tematoare, la gandul ca poate lumea nu ma va primi bine. Ma gandesc ca oamenii ma vor privi cu neincredere. Imi vad reflexia in vitrina unui magazin si temerile mi se risipesc subit. Zambesc si imi indrept si mai mult statura. Ma bucur de intimitatea pe care mi-o dau ochelarii de soare pentru a putea studia discret fetele oamenilor. Ma privesc da, dar cu bunavointa si respect. O florareasa ma roaga sa-I cumpar florile “pentru tanara domnita” imi spune. Zambesc politicos si refuz discret.
Ma asez intr-o cafenea si privesc cu nesat toate lucrurile de care m-am ascuns pana acum. Ma simt atat de bine doar eu cu mine si lumea ce ma inconjoara. Ma las purtata de ganduri in timp ce alti si alti oameni trec pe langa mine. Tresar usor cand simt o mana atingandu-mi bratul. Ma intorc incordata si primesc un zambet larg de la o fetita cu ochi albastrii si bucle castanii. Imi dau seama cat de absorbita de ganduri am fost si ii zambesc cald micutei mele prietene. Mama ei e ingrijorata ca m-a murdarit de ciocolata, eu rad si o mangai usor pe obraz. Mi-am terminat cafeaua, imi iau ramas-bun si plec recunoscatoare micutei ca m-a readus in prezent. Imi fac cumparaturile si ma intorc acasa. Las portile inchise, dar fara lacat. Pasesc in hol si simt ca ma aflu in locul potrivit. Am reusit sa insuflu viata peretilor mei albi. Acum mi-am pus tablouri peste tot, mi-am umplut canapeaua de perne viu colorate, pe fotoliu mi-am pus salul meu turcesc din Casmir, pe masa am lumanari parfumate si biblioteca e jumatate plina de carti. Imi pun CD-ul pe care-l ascult in fiecare seara si savurez cina cu un pahar de vin rosu pe terasa. Planuiesc sa nu ma mai ascund de lume. Nu voi mai sta inconjurata de lacate si porti ferecate prea greu de urnit din loc.
Zambesc cand o stea stralucitoare imi face cu ochiul si privesc lumea ce mi se asterne la picioare.

O iubesc

  Ma tine de mana. Stie cat sufar. Mai stie si ca orice mi-ar spune, nu ar rezolva nimic, nu m-ar face sa ma simt mai bine. Ma strange tare de mana. Sta langa mine. Suntem pe modul silentios. Asa ne transmitem durerea. Incep sa plang, fara lacrimi, pe dinauntru. A simtit si ea. Isi incolaceste mana pe umarul meu. Si ea a trecut prin ce trec eu acum. Stiu ca ma intelege. Din nou, nu-mi zice nimic. Cuvintele sunt de prisos cand suferi. Imi trimite un zambet cald prin care imi transmite ca totul va fi bine. Poate nu azi, dar maine da !

   Acum isi incordeaza degetele pe umarul meu, spunandu-mi, fara vorbe: " Hai, capul sus, nu esti singura, ma ai aici pe mine !".

   Ne ridicam, hipnotic, amandoua si pornim la drum. Din cand in cand, ne intoarcem privirile una spre cealalta. Avem aceleasi ganduri. Ne cunoastem atat de bine. E incredibil ! Vibratiile dintre noi functioneaza ca niste propozitii.

   Incearca sa fie ea, azi, puternica pentru mine, la fel cum ieri, am fost eu pentru ea. Ne plimbam incet, umar la umar. Ne mai atingem cu cotul, ca sa ne amintim ca nu suntem singure. Nu ca am uita vreodata.

   "Miroase a tei, iti mai amintesti?" ma intreaba printr-o mimica aproape imperceptibila pentru unii, dar nu si pentru mine. Ochii mei se lumineaza, un zambet apare pe buze. Ii zambesc: " Doamne, cum as putea uita"? Teii si stejarii sunt copacii nostri.

   Avem acelasi suflet. Chiar si cand nu suntem impreuna, ne auzim gandurile de la distanta prin tresaririle care ne apar. Stim intr-o secunda daca ceva bun sau rau ni s-a intamplat. Si atunci ne gasim, ne consolam sau ne bucuram una pentru cealalta. Siameze.  

   Suntem doua nave vechi de cand lumea. Am mai ruginit noi putin, dar tot in picioare ( pe apa ) ne gasesti.

   Poate te intrebi cum de suntem doua intr-una? Ei bine, ne iubim de ani de zile. Am ajuns sa ne cunoastem mai bine una pe cealalta decat fiecare pe ea. Ani si ani de schimbat experiente.

   E atat de frumos sa ai o persoana cu care poti vorbi orice, in fata careia sa poti sa te lasi vulnerabil, poti sa ceri ajutor si poti sa primesti inapoi intelegere, acceptare si pura iubire.

   Ea imi face ziua mai usoara si mai frumoasa.

   Ea e jumatatea sufletului meu.

Cufar cu amintiri

M-am mutat in casa noua; o casa cu zugraveala proaspata si podele lucioase. O casa fara amintiri si cu ferestre larg deschise catre lume. Deschise da, ca sa o pot contempla, sa o privesc dimineata cand imi beau cafeaua si seara cand savurez un pahar de vin. Dar lumea e departe totusi. Casa mea e prea sus si prea departe, cocotata in varful unei coline pe care nimeni nu face efortul de a o urca.. Vizibila tuturor, accesibila doar unora, admirata de toti, locuita doar de mine.
Mi-am aranjat mobila si am prins cateva tablouri pe pereti. Mi-am aranjat patul astfel incat sa pot privi norii prin fereastra din fata lui si mi-am adus cufarul cu amintiri in dormitor.
E liniste aici…prea multa liniste pentru sufletul meu. Se aud doar pasii mei pe podelele de stejar. Ma trezesc diminetile mangaiata de razele blande ale soarelui si savurez intotdeauna cafeaua pe terasa scrutand orizontul si asteptand ca viata sa ma trezeasca.
Invaluita de aroma cafelei aud doar cum o inima bate, bum…bum…bum, din ce in ce mai tare dorind sa scape din captivitatea cufarului cu amintiri. Uneori ma gandesc sa-l arunc in mare. Sa nu-l mai vad, sa nu mai aud inima batand in cimitirul amintirilor si viselor desarte.
Ma ridic si mangai incet lemnul negru, ii spun sa mai aiba rabdare, acum nu pot sa-l deschid. E aceeasi vesnica lupta in fiecare dimineata si in fiecare seara. Si totusi el e singurul care imi tine de urat, singurul ce locuieste la mine in casa.
E seara…imi torn un pahar de vin, ma asez pe pat si privesc cerul. Sunt atatea promisiuni pe care noaptea le aduce si tot atatea vise desarte cand se ivesc zorii.
Amintirile devin galagioase bum…bum…bum.