Poveste de doliu 3 - happy...ce?

Pe mine nu m-a invatat nimeni sa ma vindec. Da, am avut persoane care au mers alaturi de mine, unele stiau prin ce chinuri trec, altele doar isi puteau imagina, insa nimeni nu m-a invatat sa ma vindec de durere. Mi-am consumat durerea si m-am lasat consumata pana cand  a devenit parte din propria fiinta. Am traversat cicluri, date si evenimente, pe care altadata le-am fi sarbatorit impreuna, stirbiti precum o farfurie de  portelan careia i-a sarit smaltul, frumosi dar imperfecti, cu urme ce nu se pot sterge si rani nevindecate.

Ritualurile le-am creat manata de durere dar niciodata nu m-au alinat. Din contra, am urat cu toata fiinta diminetile de Craciun in cimitir sau fiecare zi de nastere ce ma prindea singura la miezul noptii inecandu-mi amarul intr-un pahar de vin si gandinu-ma ce ironic suna „La multi ani!”. Ati fost intr-un cimitir in dimineata de Craciun? E atata liniste si pustiu in timp ce ingerii de marmura sunt acoperiti de fulgi pufosi de zapada. E atat de trist si de taios aerul, parca dinadins sa te convinga sa pleci.  Cimitirul, eu l-am gasit pustiu de fiecare data, cu mortii adormiti sub stratul gros de zapada. Vii cu speranta ca il vei simti pe cel drag aproape de tine dar te regasesti singur in acel peisaj sumbru si pleci cu sufletul greu ca nu i-ai putut aduce lumina si nici ca nu il poti readuce acasa. Si totusi de fiecare data cand am intrat pe usa casei i-am regasit pe cei dragi in jurul mesei, toti, si mortii si vii zambindu-mi.

Ei sunt mai mult cu noi acum decat daca i-am vizita la cimitir zilnic. Pentru ca ii purtam in suflet, indiferent cum ar fi. Tristi, furiosi cu dor, cu dragoste, cu impacare sau cu lucruri nespuse, cu reprosuri sau cu multumiri, ii pastram in suflet si am vrea sa avem ocazia sa le putem spune pe toate.  Am invatat in timp, ca legaturile de suflet nu se rup niciodata si ca moartea nu ti-i poate rapi pe cei dragi din suflet. Amintirile sunt numai ale tale si chiar daca in timp iti par prea putine, sunt momente in care te invadeaza fiecare detaliu al fiecarui minut petrecut impreuna si te simti plin de tot ce a insemnat viata ta impreuna cu cel drag.

E ciudat cum durerea se alina in zilele obisnuite si se acutizeaza in momentele in care ar trebui sa fii cel mai fericit, cum in acele momente simti doar ceea ce lipseste si te gandesti doar la cine nu-i acasa cu tine. Dupa ce s-au adunat suficiente date de nastere, Craciunuri, sarbatori si evenimente pe care intotdeauna le-ai fi impartasit cu cei pierduti, o sa te intrebi din ce in ce mai des cat s-ar fi schimbat, ce ai ratat sa cunosti si n-ai mai avut timp, daca intr-adevar ai reusit sa pastrezi intacta amintirea in suflet sau daca totusi odata cu timpul detaliile s-au estompat. De asta iti faci ritualuri ca sa iti exersezi mintea sa nu piarda detalii importante si sa se asigure precum un bolnav cu tulburare obsesiv-compulsiva ca nu il va pierde pe cel drag definitiv in gaura din suflet produsa de moartea celui drag.

In fiecare an incepi un nou ciclu de vindecare, gasesti noi modalitati de a-l aduce pe cel drag mai aproape de prezent si totusi nu o sa existe niciodata vreun eveniment in viata ta in care sa nu simti ca la masa e un loc gol, ca lipseste cineva si ca ai permanent tendinta de a-i cauta chipul in incapere.

Dar TU? Tu ce ai face?

Ce-ai face tu in situatia mea? Cand mi-am dat seama care imi este menirea planul vietii mi s-a deslusit limpede in fara ochilor precum cerul senind de dupa furtuna. Si acum? Ce e cu toata ceata asta? Sunt oare pe margine? Sunt in pericol sa cad? Am urcat cu atata avant prin toate intemperiile vietii si nu m-am oprit pentru odihna decat dupa fiecare lungime parcursa in totalitate. Dar si atunci doar pentru regrupare si pentru a admira privelistea data de noile inaltimi cucerite.  Iar acum m-a prins iarna si se pare ca ma impotmolesc in nameti grele si fac pasi din ce in ce mai mici clatinandu-ma din cauza efortului si adunandu-mi forta din toate resursele fiintei, mult prea zgarcita si tematoare sa o mai ofer altcuiva. Si totusi am urcat pana aici cand aveam mult mai putine resurse care sa imi garanteze ascensiunea. Si totusi acum indrazneala mea ma sperie si visul meu pare de neatins. Mai ales cand toti ochii ce ma urmaresc se asteapta sa ma razgandesc si sa renunt in favoarea unui fotoliu cald, invelita intr-o patura de lasitate si band un ceai mediocru.  Deci spune-mi tu ce ai face in locul meu? Daca ai stii ca indiferent cat de mult ti-ar lua si cat de greu ar fi poti reusi sa atingi varful, ce ai face? Daca ai stii ca ti-ar lua ani buni de lupta pentru o singura cauza, ca toti iti vor promite un loc caldut unde sa-ti lingi ranile daca renunti, ca o sa trebuiasca sa dai tot si la final sa realizezi ca ai ajuns in varf fara nimic,ce ai face? Tocmai aici este dilema, eu nu renunt niciodata. Si daca ar fi vorba doar de renuntare...dar nu e! E vorba de ceea ce sunt si de ceea ce imi curge in vene, esenta din care am fost facuta si darul ce mi-a fost ursit. Sa renunt ar insemna sa renunt la mine. Sa ma sinucid fara a-mi lua viata propriu-zis. Sa omor tot ceea ce fiinta mea reprezinta. Sa sting orice flacara din suflet. Deci ce ai face? Ai risca sa mori sau ai muri imbolnavit de mediocritate si regret? Si totusi...eu nu renunt! Dar tu? TU ce ai face?

Protectori ai protectorilor

Cuvintele ma dezamagesc cand am mai mare nevoie de ele. Cedeaza in fata durerii si tacerea se instaleaza din respect. Si totusi simt ca esuez in a ajuta un suflet. Ai crede ca experienta m-a pregatit pentru astfel de situatii. Cunosc durerea intr-un mod atat de profund incat cuvintele nu isi gasesc rostul si sufletul imi tresare dureros. Mi se ridica in piept cuvinte de revolta si pumnii se strang repetat dornici sa lupte cu uratenia acestui moment. 

Durerea unui om este un lucru atat de intim incat cei care o cunosc la randul lor, privesc neputinciosi de pe margine mult prea stanjeniti sa invadeze un spatiu atat de personal fie si pentru a ajuta. Nu poti ajuta un om aflat in durere decat daca te invita. Nu poti pasi in sufletul sau cu forta doar pentru ca tu stii din ce e compusa durerea sa. Nu poti sa-i spui nimic care sa-l ajute dar poti sa fi sincer si sa-i spui ca o sa fie greu, ca o sa dureze pana cand va fi mai bine si ca vindecarea completa nu exista, decat acceptarea si impacarea cu viata. Nu poti sa-i promiti ca vei fi alaturi de el intotdeauna insa poti sa-i promiti ca vei fi alaturi de el mereu cand o sa-si doreasca asta si o sa ti-o ceara. 

 Si totusi, in ciuda faptului ca respect limitele impuse si pun persoana inaintea nevoii mele de a-l proteja, simt ca dezamagesc lasandu-l fata in fata cu durerea sa.

Bella

Sunt neimblanzita, iesita din tipare si haotica. Cand stelele m-au desenat n-au pastrat conturul si au lasat culorile sa se aseze cum au vrut. Au rupt o bucata din negrul noptii  si mi l-au pus in parul rebel, mi-au furat zambetul din soare si mi-au colorat buzele cu zmeura, au rupt o bucata de ciocolata si mi-au dat culoarea ochilor. Au alergat prin paduri cu caprioarele si mi-au dat eleganta si vioiciune, mi-au citit legenda pasarii Pheonix si mi-au suflat foc in suflet. Sunt o rebela, careia ii place sa alerge libera in ritmul ei, sunt o singuratica si ma ascund deseori, sunt capricioasa si spontana, invat repede si ma plictisesc usor. Sunt precum aerul de munte, tare si racoros, sursa de viata si energie, alinare si mangaiere. Sunt atenta ca o pisica la fiecare pas pe care il fac si periculoasa precum un tigru daca mi se incalca teritoriul. Sunt dominanta dar accept in preajma alti lideri Alpha. Sunt increzatoare si mandra, orgolioasa si vanitoasa.  Si totusi....inca nu stii nimic despre mine."

Legaturi sufletesti sau doar interese comune???

V-ati pus oare intrebarea ”contez?” „ce diferenta fac eu in viata celor din jur?”, „cum ar arata viata fara mine?” De cele mai multe ori dorim ca raspunsul sa fie „da, contezi, viata mea fara tine ar fi mult mai saraca.” Sau „mi-ai schimbat viata’, „ai aparut exact cand aveam nevoie de tine”, s.a. Eu as putea spune asta multor persoane din viata mea. Le-as putea spune ca m-au salvat cand eram intr-un loc foarte intuncat al existentei mele doar prin blandetea si atentia lor. Le-as putea spune ca m-au inteles mai bine decat m-ar fi putut intelege oricare alta persoana foarte apropiata, desi nu ma cunosteau, sau ca ii port in suflet desi au ales sa nu fie prezenti in viata mea. 

 Dar ei oare ce mi-ar putea spune mie? 

 Am fost numita „ïdioata” pentru ca-mi pasa ce ar putea crede si simti altcineva vis-a-vis de mine, cand lumea de fapt a devenit un loc foarte rece si egoist in care nu mai exista sentimente si legaturi intre oameni. Dar atunci ce sens mai are sa investesti in oameni cand reciproca nu este valabila? Ce sens mai are sa te indragostesti, ce sens mai are sa respecti, ce sens mai are sa daruiesti un loc in viata ta cand celalalt isi va pastra mereu sufletul inchis sau va alege comoditatea unei legaturi fara provocari, fara sentimente si fara nicio tresarire sufleteasca? Oare nu mai exista interes pentru profunzimea legaturilor dintre oameni, oare a murit orice urma de implicare si dorinta de a construi un front comun in care sa se regaseasca persoanele implicate? 

Vad oameni care desi se plang ca partenerii sunt egoisti in relatie si ii fac sa se simta groaznic, aleg si continua sa se complaca in acea legatura decat sa incerce sa construiasca ceva sanatos cu cineva caruia chiar ii pasa. Vad oameni care aleg comfortul fara emotii al unei relatii decat sa simta fluturii si tornada emotiilor langa o persoana care ii provoaca sa devina mai buni, care le ofera perspective de egalitate si crestere in relatie. 

Toti fug speriati. Se intorc la cei care i-au ranit doar pentru ca ii cunosc si le e comfortabil sau se intorc sa traiasca impreuna cu acea persoana fiind insa straini unul de celalalt. Interese comune, vieti separate, status oficial: impreuna! Si asta se presupune a fi un happy end. Nu si pentru mine. 

 Refuz si de fapt mi-e imposibil sa pun stop sentimentelor si sa ma folosesc de oameni precum niste marionete intr-un teatru de papusi. Da imi pasa si da ma implic multe prea repede, mult prea profund si mult prea intens. Si da ma ranesc, de cele mai multe ori, dar asta face parte dintr-un risc asumat. Riscul de a darui o bucata de suflet. 

 Oare sentimentele au murit in oameni? Oare le e asa frica sa mai simta si prefera sa se asocieze cu alte persoane in functie de interesele care primeaza? Oare trebuie neaparat ca oamenii sa fie impreuna doar in functie de interese si activitati comune in loc de sentimente si stari sufletesti? Oare succesul unei relatii consta mai mult in a face parte din aceeasi categorie decat sa incerci sa-i prezinti celuilalt viata ta si sa-l inviti sa isi gaseasca un loc acolo? Oare singurul criteriu de selectie al unui partener de viata sau de relatie este daca se uita la aceleasi emisiuni ca noi sau daca merge sau nu pe motocicleta sau prefera ski in loc de snowboard , rock sau hip hop? Am devenit oare atat de superficiali incat sa respingem oamenii in functie de hobby-uri sau preferinte? Am devenit atat de comozi sa alegem in functie daca poate sau nu sa faca aceleasi lucruri ca noi? 

 Si daca este asa, mi-as dori sa existe un buton de Restart in care inima sa reinceapa sa simta!

Acolo unde esti...mi-e dor...

Cand o persoana devine complet pierduta pentru noi? Cand consideram ca o persoana a iesit definitiv din vietile noastre?

Cand nu ne mai e dor? Cand nu ne mai intrebam ce face, cand  nu mai vrem sa impartasim lucruri impreuna sau cand trec zile fara ca macar sa avem un gand despre ea?  Eu inca ma gandesc la o multime de persoane care au iesit definitiv din viata mea insa la care ma surprind gandindu-ma . Au ramas precum niste fantome care imi bantuie gandurile si noptile fara somn pe care le petrec privind cerul si band un pahar de vin. Si care e scopul lor in gandurile noastre? Care este semnalul pe care aceste fantome ale trecutului mai mult sau mai putin indepartat vor sa ni-l transmita? Sunt oare cuvintele ramase nespuse care ne bantuie? Sau modul in care oamenii au iesit din viata noastra? Avem nevoie de incheiere pentru a ne gasi linistea si pentru a ne elibera de cei pe care i-am pierdut dar nu uitat?

Ma regasesc de cele mai multe ori in cercul unei vieti bantuite, cuvinte nespuse, finaluri nedeslusite, abandon, disparitii bruste, imposibilitatea de a-mi lua ramas-bun. Cu cat se repeta scenariul, cu atat mai mult simt ca am usi ale sufletului ramase deschise si pe care sunt incapabila sa le inchid. Asa ca ma refugiez noptile in balcon, cand toata lumea doarme, si port discutii lungi cu propriile fantome. Le spun cat de mult mi-au atins viata si cat de dor imi e de ei. Le spun ca mi-am dorit ca ei sa nu plece niciodata dar acum nu am idee unde sunt, stiu doar ca sunt departe de mine. Le spun sau de fapt ma rog sa fie fericiti, indiferent unde sunt, ce fac, cu cine sunt. Ma rog sa-si gaseasca linistea si directia pe care o cauta in viata. Si in secret, o mica bucatica de suflet se roaga sa-i revad, sa se reintoarca.

Acum, intr-o noapte fara somn, inchin un pahar de vin inspre stele si vars putin cat pentru a bea si mortii. Mi-e dor...de cei care imi sunt aproape, de cei care se indeparteaza, de cei care au plecat si de cei pe care n-o sa-i mai vad niciodata. 

Cea mai lunga zi si cea mai intunecata noapte

 Era o liniste ciudata in capul si in sufletul meu. Nu ma grabeam nicaieri, nu imi faceam planuri. Analizam cu sete fiecare gest precum un spectator mut in fata unei opere de arta. Vroiam sa ating, sa simt, sa miros, sa-mi intiparesc pe retina toate detaliile. Cuvintele au fost putine, insa sufletul nu inceta sa vorbeasca. Era sarbatoare intre cele doua jumatati de suflet. Si-au spus totul fara ca niciunul din noi sa trebuiasca sa spuna prea multe cuvinte. Era o piesa muta, in care vezi doar oamenii zambind si deduci totul din gesturi incarcate de insemnatate. Imbratisari, priviri, un zambet larg si un „ne vedem mai tarziu...” urmat de un „pa” facut cu mana. O privire lunga...si un gand negru.

 Era prea liniste si prea cald cand s-a intunecat cerul. A inceput sa se scurga un firicel de sange. Moartea nu doare. Agonia da. Eram in agonie, ma sufocam cu propria viata spulberata. Fiecare ciob de realiate imi ucidea sufletul. L-am luat si l-am inchis intr-o incapere intunecata si am ramas sa infrunt dezastrul. Eram golita de orice, de trecut, de prezent, de viitor. Eram golita de suflet si ingerii imi ajutau inima sa bata. Nu ai vrea sa simti asa ceva, nu ai vrea sa vezi asa ceva, e un sentiment atat de urat, incat iti vine sa dai pumni aerului. Gol...vid...cautari desarte a ceva, a unei legaturi solide pe care stiam intotdeauna unde o gasesc fara ca macar sa caut. Nimic!

 -„Aici erai?”

 -„Dar unde ai crezut ca am plecat?”

Sufletul ca o casa

 Cateodata ma gandesc la sufletul meu ca la o casa, o casa mare, luminoasa, vopsita in alb si cu pete de culoare care sa o insufleteasca. Cateodata o vad pe tarmul inalt de langa mare, altadata se ascunde in munti, langa lacul cu sclipiri de diamant. Devine solida din piatra si lemn, sanctuar de emotii si vise. Aceasta casa e minunata, calda atunci cand mi-e frig, primitoare de fiecare data, solida si stabila neclintita de capriciile vremii, plina de dragoste si amintiri. Pe acestea le gasesti peste tot in jur, chiar imprastiate in jurul casei precum gardienii care strajuiesc templele sacre. Avertizeaza de la distanta ca locul e unul special, si numai cei care vin cu pace in suflet si dragoste in inima pot patrunde.

In fiecare incapere gasesti locul desemnat fiecarei persoane care traieste la mine in suflet. Insa casa mea e goala, nu e nimeni aici in afara de mine. Toti sunt liberi sa vina si sa stea cand vor si cat vor. Ei sunt liberi sa traiasca in locuri din afara fara sa le fie teama ca nu isi vor mai regasi locul din sufletul meu.

 Cateodata simt setea de libertate si imi deschid casa catre lume, catre imensitatea marii si catre maretia muntelui. Las porti, usi , ferestre deschise si las ca energia sa prinda viata. Altadata, ma inchid si imi ferec portile cu lacate si lanturi groase, nedorind companie si ma scufund in conversatii cu singuratatea. Ne asezam pe terasa seara si la un pahar de vin ne reamintim cum ne-am cunoscut si cat de tare ne-am antipatizat. Sau poate pentru ea am fost dragoste la prima vedere, nici acum nu stiu. Cert e ca nu a mai plecat si eu am invatat sa o accept si chiar sa mi se para frumoasa, sa o caut si sa o ademenesc sa ramana atunci cand dorea sa ma paraseasca.

In zilele de izolare ma vad doar cu propriile temeri si defecte, limite si dorinte. Ne asezam la masa ca niste prieteni vechi si ne renegociem relatia. De multe ori cedeaza vazand ca nu ma mai tem de uratenia si slabiciunea lor si ma lasa in pace. Altadata cedez eu si le permit sa ramana cateva zile in casa sufletului meu. Niciodata prea mult totusi.

 Cateodata primesc vizite, uneori zilnic din partea familiei si a prietenilor dragi, altadata primesc vizite de departe, oameni care se reintorc dupa mult timp si care ma intreaba de ce i-am lasat sa plece cand e asa bine la mine in suflet. Uneori ma viziteaza si straini care se opresc la porti si rareori ajung sa vada casa din pragul usii de la intrare. De cele mai multe ori ma complimenteaza „aveti o casa asa frumoasa, cum ati reusit, mi-ar placea sa stau aici...” altii doar o admira de la depatare intimidati fiind de portile inalte de fier forjat.

 Cabana de munte e sanctuarul meu, acolo nu ajunge decat familia si poate doi trei oameni. E locul cel mai secret si locul in care imi regasesc linistea si ma vindec. E locul in care am locuit pana acum cativa ani, ascunsa de lume si fara a fi expusa.

 In casa de pe plaja m-am mutat de curand, cand m-am horarat sa nu ma mai ascund de lume si sa imi infrunt demonii singura. Tot ce conteaza e ca indiferent unde ma aflu sunt ACASA. Fara cautari, fara rataciri, fara sa alerg dupa iluzii, fara sa tanjesc dupa locuinta altcuiva, fara sa platesc chirie unui suflet de negustor. 

 Acasa este intotdeauna locul unde iti e inima...iar inima mea este mereu aici cu mine.

Unde se duc visele cand mor?

Unde se duc visele cand mor? Si sentimentele care nu ne-au fost niciodata impartasite, cuvintele nespuse si chemarile sufletului? Se inchid oare undeva intr-o mansarda a sufletului in care nu urcam decat cand prezentul ne doare mai tare decat tot ceea ce n-am putut avea vreodata? 

 Lasam sa se astearna praful peste ele sperand ca astfel le va pali stralucirea si ca le vom dori mai putin. Si totusi, chiar daca sunt incuiate in cel mai indepartat colt al sufletului ne refugiem in ele de fiecare data cand suntem dezamagiti de ceea ce se intampla cu viata noastra. Pentru ca e intotdeauna mai usor de suportat ceea ce n-ai putut avea decat ceea ce ai si e departe de ceea ce ti-ai dorit vreodata. In jurul iubirilor neimplinite putem tese intotdeauna povesti despre cum ar fi fost, ce ar fi fost, in jurul viselor spulberate putem mereu reaprinde speranta ca vor renaste din propria cenusa, pentru oamenii care au plecat din viata noastra putem mereu sa ne imaginam ca se vor reintoarce. 

 Mansarda sufletului meu detine o colectie minutata de comori ascunse. Mereu cand o vizitez ma asez pe sofaua din mijloc pentru a putea admira in voie fiecare lucru pretios din colectie. Privesc cu emotie intalnirile de dragoste, privirile pline de dragoste si pasiune, imbratisarile stranse in plina strada, tachinarile copilaresti si noptile petrecute in bratele puternice de barbat. Ei sunt inmarmuriti precum niste statui, ce stau frumos asezate de jur imprejurul sofalei, suficient de aproape pentru a le putea marturisi soptit tot ceea ce n-am avut curaj vreodata sa o fac. In fata mea stau totdeauna toate lucrurile pe care mi le-am dorit si n-am ajuns niciodata sa le am din varii motive. In coltul de dupa usa, in stanga ferestrei, ascunse in umbra stau toate dezamagirile si increderea tradata. Niciodata nu luminez coltul ala, le vad rar, in noptile cu luna plina cand petrec zile intregi inchisa aici. Atunci ma chinuie vederea lor si ma cuibaresc in bratele iubirilor mele, care se strang in jurul meu dornice sa ma protejeze precum un scut uman. In dreapta mea langa fereastra, scaldati in razele calde ale soarelui stau oamenii care au plecat si pe care ii visez adesea reintorcandu-se. Ei se amesteca printre iubiri si ma alina vorbindu-mi despre momente frumoase din trecut. Nu tot ce se gaseste in mansarda e pierdut. Aici se gasesc si visele neimplinite inca. Le tin aici nutrind dorinte secrete ca si restul vor prinde viata de la ele. De fapt n-am renuntat la nimic din ce e aici sus. Pentru fiecare lucru exista inca scantei de speranta. Imi place mereu sa visez si sa creionez povesti de viitor in jurul lor. Fiecare isi are povestea in care eu traiesc. Fiecare iubire isi urmeaza cursul si impreuna traim pana la adanci batraneti. Calatoresc in toate locurile in care n-am ajuns inca si experimentez tot ceea ce n-am avut ocazia. Pot sa le ating si sa le simt, sa le miros si sa le gust. Aici e un loc minunat, desi uneori amagitor si in alte zile usor dureros. Cateodata nu urc aici cu zilele iar cateodata n-as vrea sa mai cobor pana cand ele nu vor face parte din prezentul meu. 

 Totul se constituie din momente furate...bucati de prezent, franturi de trecut, sclipiri de viitor. Amagiri, amagiri, amagiri...M-a prins noaptea in mansarda si luna a dezvaluit increderea tradata...

Poveste de doliu - Cand soarele rasare dupa 4 ani

Moartea nu ne intreaba ce planuri avem cand intervine. Nu o intereseaza ca ne-am planuit vacanta, nu o intereseaza ca ne aflam pe punctul de a ne implini visele, nu o intereseaza ca nu a sosit momentul, ea pur si simplu vine. Dupa impact, dupa soc si furtuni de emotii omul cumva e aruncat din tornada de fapte, emotii momente si oameni si se gaseste singur, golit de orice farama a orice l-ar putea tine sa nu se destrame si e fortat sa contempleze dezastrul. E ca si cum ai fi aruncat dintr-o masina care merge cu 300km/h si te prabusesti gol in plina strada intr-o noapte geroasa de noiembrie. Esti ranit, esti singur si tremuri, nu ai directie si nu vezi nicio scapare. Te simti mort pe interior dar mult prea viu ca sa simti cum durerea te jupoaie de viu. Esti abandonat in durerea ta, nimeni nu intelege, toti te considera o ciudatenie si toti fug de frica sa nu se contamineze. Moartea te marcheaza pe viata. Poate e o descriere mult prea dura pentru unii pentru a-i caracteriza pe supravietuitorii unei pierderi insa cei care s-au aflat acolo, pot spune contrariul. 

Statistic vorbind exista un procent destul de mare de oameni care s-au confruntat cu o pierdere si care dupa 1 an de doliu inca se afla in depresie. Personal, cunosc suficienti oameni care dupa destui ani de la pierderea unei persoane dragi nu si-au mai putut reface viata complet. Persoane care vor tanji pentru totdeauna sa aiba alaturi la evenimentele importante din viata lor acea persoana care le-ar putea intregi sufletul. Ziceam odata ca durerea pricinuita de moartea cuiva drag se simte ca si cum ti-ai fi rupt piciorul si ai invatat sa mergi schiopatand, da poti merge poti alerga poti dansa chiar dar nimic nu mai e la fel de usor, ti-e teama sa folosesti prea mult acea parte ca nu cumva sa te ranesti din nou. 

Pierderile din vietile noastre isi pun amprenta asupra noastra in timp din ce in ce mai acut si se resimt groaznic in momentele in care singura persoana care te-ar putea alina e cel pierdut. Cel care te-ar putea incuraja sa nu renunti la vise, cel care ti-ar putea stabiliza realitatea zguduita printr-o simpla imbratisare, cel care cu o simpla privire ti-ar spune o mie de cuvine si atunci realizezi cat esti de singur. 

Vindecarea vine greu; e precum reintoarcerea dintr-o calatorie lunga de cativa ani in care ai fost complet rupt de propria viata si fortat sa traiesti doar pentru supravietuire. Nimic nu iti mai pare familiar. Vindecarea nu vine niciodata fara suferinta. E ciudat nu? Se presupune ca n-ar trebui sa doara atat de tare dar simti cum te arde precum un fier incins in suflet. Sau poate doar purifica, ea arde tot ce a mai ramas din vechea ta persoana si te ajuta sa renasti precum un Pheonix din propria cenusa. 

Dupa ani de intuneric va rasari din nou Soarele. Roaga-ti sufletul sa aibe rabdare !

Caz de vatamare...

Impact. In cazurile de vatamare impactul declanseaza, ca prima reactie a corpului, anestezia. Corpul se inchide subit, dintr-o data nu mai auzi bine, vederea ti se incetoseaza si creierul reactioneaza slow-motion, inima bate rar. Corpul stie sa se protejeze de impact, evacuandu-te imediat din zona afectata. Esti lovit in plin dar esti suficient de anesteziat cat sa nu vezi cum realitatea este sfaramata. 

Rani. Cand ne ranim, locul ranit arde, sangereaza, carnea se zbate chinuita de durerea ce o tortureaza, marginile ranii se intind una dupa cealalta pentru a fi intregi din nou. De asta tipam atunci cand suntem raniti, tipam dupa ceea ce a fost pierdut, tipam pentru ca ne simtim expusi, vulnerabili gata oricand de a fi atacati de cel ce ne simte slabiciunea. 

Cicatrici. Ranile ajung mai devreme sau mai tarziu sa se cicatrizeze. Dar cicatricile iti vor aminti intotdeauna prin ce ai trecut. Si o vor face in fiecare zi ploioasa in care te vor intepa, ustura si se vor inrosi amintind cat de adanc ai fost ranit. Nu toate cicatricile sunt dureroase, unele vor ramane doar ca sa-ti aminteasca gentil ca in timp ai devenit mai puternic. 

Vindecare. Probabil vine ultima si cel mai greu. Vine atunci cand nu te mai doare, cand nu mai regreti, cand nu mai astepti explicatii si nu mai porti ura. Vine in timp si uneori cand deja ti-ai pierdut speranta ca lucrurile se vor aseza. Vindecarea vine odata cu iertarea si renuntarea la trecut. Te elibereaza si iti garanteaza un nou inceput.

Metamorfoza...

Sunt cumva din alta lume construita din tipare diafane fara laturi care sa ingradeasca ceea ce sunt. Nu ma incadrez in normele oamenilor si nu traiesc in sincron cu societatea. Fac doar ce simt, ma sacrific pentru vise ma izolez cand ma iubesc cel mai mult precum se ascunde un indragostit cu iubirea sa departe de ochii lumii. Nu ma incorsetez doar pentru a ma potrivi intr-un context si nici nu ma schimb pentru a fi acceptata. Nu am nevoie de lucruri mari pentru a ma simti importanta si nici nu strivesc ce e mai mic ca mine pentru iluzii de putere. Zambesc atunci cand sunt trista si rad cu lacrimi, plang de fericire imbratisez fara motiv, din dragoste. Sunt un savant nebun in pasiunea mea si ma plictisesc lucrurile frivole. Imi plac duritatea otelului si aripile fluturilor. Sunt insetata sa comunic si indragostita de tacere. Sunt fascinata sa descopar si sa invat, toate in practica daca se poate. Ma plictisesc si ma irita barierele care se pun talentului. Lasati-ma sa practic si apoi veti decide daca sunt cea mai buna!!! Traiesc o alta lume, o lume in care imi cresc aripi si pot sa zbor. Poate ca sunt un inger sau poate un fluture. Ma transform...

Sanctuar...

Am disparut. M-am hotarat intr-o zi de joi plecand de la birou sa imi iau un mic bagaj si sa dispar intr-o alta lume. Mi-am aruncat rapid in rucsac o pereche de blugi vechi, un pulover lalai si cateva tricouri. Am ascuns insa si o pereche de bikini rosii si o sticluta cu parfum. Mi-am pus ochelari fumurii si am iesit din apartament precum un fugar urmarit de politie. M-am simtit mai bine in timp de ma indepartam zambind vinovat si privind orasul ce ramanea intrebator in urma. Am ajuns tarziu in noapte in ascunzatoare astfel incat n-am putut saluta cum se cuvine lacul si muntele...am lasat-o pentru dimineata cand vom conversa la o cafea invelita in patura moale de lana. M-am oprit pentru o clipa si am ascultat linistea netulburata a vechiului meu prieten. Am intins mana catre pulberea de stele ce cernea magie si imi servea drept calauza, cu luna plina complice. Parea a fi trecut o vesnicie, creierul meu neputand inregistra nicio informatie cu privire la spatiu si timp, eram doar eu intr-o cabana de munte. Ciudat cum timpul aici s-a oprit si totul a ramas la fel ca acum multi ani cand am vizitat-o prima oara. Ascunsa de munte, construita din piatra si lemn, calda cu semineul de piatra tronand la parter si cu ferestre largi cu vedere inspre lac. Am adormit in timp ce lemnele trosneau in semineu si umbrele jucau pe perete. Si am oftat...pace. Dimineata m-am trezit fara efort, fara nelinisti si fara ganduri, fara dor sau dureri. Am ascultat o clipa...tot liniste...si am zambit. Am deschis larg usile inspre terasa si am inspirat cu pofta aerul rece al diminetii. Mi-am facut cafeaua si micul dejun si m-am mutat pe micul ponton de langa lac. Invelita in patura m-am lasat mangaiata de razele blande ale soarelui si am privit indelung scanteierile de diamant ale apei. Nu-mi trece niciun gand prin cap, nu simt nicio chemare in suflet, as putea ramane aici o vesnicie fara sa ma gaseasca nimeni. Niciodata n-am iubit singuratatea ca acum. O imbratisez o respir o las sa ma invaluie in valurile ei negre pentru ca lumea sa nu ma gaseasca. O las sa-mi acopere ochii si sa-mi astupe urechile. Nu vreau sa vad pe nimeni si nu vreau sa vorbesc cu nimeni decat cu propria persoana de care ma simt profund fericita. Ma ascund si ma camuflez cu mai multa pricepere cu cat lumea se incapataneaza sa ma scoata la lumina. Nu vreau sa vad o lume care m-a dezamagit, nu vreau sa imi faca promisiuni de mai bine. De data asta nu mai exista a doua sansa. In lumea mea singura care primeste o a doua sansa sunt eu. Am scos totul din suflet si n-am ramas decat eu, m-am inchis din nou in propria lume si am aruncat cheia in amintirile uitate. Aleg singuratatea, ma aleg pe mine. Muntele imi murmura cuvinte de dragoste si ma primeste in bratele lui.

Despre gelozie...si impostori

Sunt geloasa. Da sunt geloasa pe tine pentru ca imi traiesti visul, pentru ca respiri in fiecare dimineata aroma dorintelor mele, pentru ca vindeci rani pe care nu le cunosti si analizezi dureri pe care nu le-ai simtit...nu ca mine cel putin. Te urasc desi nu te cunosc decat de departe dar nu ma pot abtine sa nu o fac.Te urasc pentru nedumerirea din privire cand iti vine un pacient nou, cu dureri acute in suflet, cu cicatrici adanci si priviri pierdute. Iti vad teama si nesiguranta gesturilor atunci cand te simti coplesita de torentul emotiilor sale. Ii pacalesti pe ei dar pe mine nu. Yalom a spus ca “numai tamaduitorul ranit poate vindeca cu adevarat” Tu esti o impostoare, scuza-mi duritatea, ti-am spus nu ma pot abtine, dar asta e adevarul. Tu, care n-ai simtit niciodata durerea adevarata si nici macar nu te-ai luptat sa obtii ceea ce ai, tu vrei sa vindeci ceea ce nu poti intelege, decat imagina. Si totusi, tu imi traiesti visul. Da sunt geloasa, recunosc. Am suferit prea mult, am trecut prea multe teste si mi-am forjat sufletul in chinuri pentru a capata rezistenta. Am luptat, m-am rugat pentru forta, pentru inca un pas de urcat. M-am targuit, am implorat, am sacrificat si inca n-am ajuns acolo. Da, am dreptul de a fi geloasa desi stiu ca o sa fiu judecata. Am fost si eu in locul tau sa stii, am avut si eu sansa sa stau in fotoliul tau. Cineva mi-a dat si mie o sansa, doua, trei...Am fost si eu privita asa cum te privesc ei, ca un colac de salvare, ca un inger pazitor, ca vocea ce ii ghideaza afara din intuneric. Dar nimic nu vine gratis, visele celor ca mine nu se implinesc asa usor. Dar nici nu renuntam la ele. Si stii de ce? Pentru ca noi ne-am nascut pentru a le implini, pentru ca noi am fost pregatiti intr-o scoala speciala, pentru ca avem aceasta abilitate inascuta de a vindeca sufletul si de a linistii mintea. Pentru ca sunt cea care aduce linistea. Din partea mea poti sa iti joci rolul in continuare, te rog doar sa nu-i amagesti in durerea lor, nu le da aripi fragile cu care sa-i incurajezi sa zboare, nu-ti proiecta viata neatinsa de durere pe cicatricile lor. O sa creada ca s-au vindecat si o sa se raneasca si mai tare iar de data asta nu vor mai veni sa ceara ajutor. Lasa-i pe cei ce stiu sa cada sa ii invete sa zboare.

Revedere...

Exista momente in viata cand ordinea obisnuita a lucrurilor se schimba, momente in care strainii iti par cunoscuti, cei dragi iti par straini, cei care te-au ranit te alina iar cei care ii iubesti te ranesc. Exista asemenea momente in care cei pe care i-ai dorit si nu i-ai putut avea niciodata se intorc la tine, chiar si pentru cateva clipe, ca o masca de oxigen atunci cand ai fost ranit de moarte. Revin si odata cu ei revin si amintirile si sentimentele care iti mangaie trupul inghetat de singuratate si dor. Si momentele alea sunt perfecte, dulci amarui, dar perfecte, pentru ca stii ca revin tocmai ca o alinare, stii ca totusi undeva acolo ai avut un impact in viata altcuiva si ca se mai gandeste la tine, ca nu ai fost sters precum sterg valurile marii scrisul pe nisip. In asemenea momente nu mai conteaza trecutul, nu mai conteaza cuvintele nespuse, nu mai conteaza noptile de dor si chemari fierbinti, nu mai ai asteptari, nu-ti mai faci vise, iei tot ce iti ofera momentul si te bucuri fara a te gandi la viitor. Perfectiunea consta tocmai in faptul ca te-ai impacat sa-i iubesti de la distanta, ca te-ai impacat cu ei si cu tine iar intalnirea voastra e de fapt a sufletelor dezbracate de corp fara dorinte si orgolii, cu sentimente ranite si reprosuri. E intalnirea a doua suflete ce se imbratiseaza incurajandu-se sa mearga mai departe...chiar si mai departe unul fata de celalalt.

Daca...

Destin. Karma. Univers. Da-i ce nume vrei tu. 

Ma gandesc de ceva vreme la ce s-ar intampla acum, azi, la ce ar fi diferit daca as fi facut alte alegeri in trecut. Tot aici as fi? Tot asa ? Daca in loc de dreapta as fi facut stanga si in loc de stanga as fi mers in fata. Tot ce ma defineste azi sunt doar niste alegeri? 

Orice alegere as fi facut, karma tot aici m-ar fi readus ? Daca as fi zis DA in loc de NU, poate mai tarziu as fi fost in alta parte? Poate as fi castigat ceva timp sau pana la urma, pe ocolite, tot aici as fi? Sa ma lupt cu ceva mai puternic decat mine? Mai puternic decat aerul pe care il respiri ? Azi, cu tine in gand. Sau de 2 luni cu tine langa.

 Alegeri. Responsabilitate. Respect pentru amandoua. 

 Lipsa. 

 Dor. 

 Eternitate invaluita de durere. 

 Neputinta. 

 Farama de dorinta. 

 Oase zdrobite de atata mers in urma.


* Text scris de Odaxefilia

Aleg sa fiu EU

Oamenii judeca. La asta se pricep cel mai bine. Nu la dragoste, nu la sinceritate, nu la loialitate, nu. Ei doar judeca. Se multumesc sa stea pe margine si sa te arate cu degetul, sa-ti analizeze fiecare gest si fiecare cuvant, sa iti dezaprobe fiecare alegere si sa doreasca sa-ti modifice fiecare trasatura, sa-ti schimbe hainele si sa-ti taie parul, sa te manuiasca precum o papusa, o papusa de carpe sau uneori de portelan, depinde cat de norocos esti. Nu-i intereseaza cine esti, de unde vii, cum erai si de ce ai devenit ce esti acum, nu ii intereseaza de ce zambetul iti e ciobit dar iti vor spune ca iti sta urat cu el asa si ca ar trebui sa ti-l repari. Nu-i va interesa de ce ochii tai sunt tristi dar iti vor spune ca le strici dispozitia si ca ai face bine sa fi mai vesel daca vrei sa mai stea prin preajma. De cele mai multe ori vor uita motivele pentru care au ajuns in preajma ta, sau faptul ca aveti aceleasi gusturi si impartiti aceleasi pasiuni. Vor uita ca nu esti un bun garantat in viata lor si ca poti face propriile alegeri. Te vor cauta atunci cand vor simti nevoia, te vor indeparta cand se vor simti comfortabil, te vor judeca atunci cand vor dori sa-si ascunda propriile defecte si te vor rani atunci cand au fost respinsi de catre altcineva. Te vor minti, pentru ca traiesc in minciuna, te vor insela, pentru ca au fost inselati, te vor trada, pentru ca sunt slabi. Si tot ce pot sa simt e mila. Sunt atat de tristi traind viata in nuante de gri. Astfel nu vor vedea niciodata rosul buzelor mele, nu vor vedea firele aurii ce rasar din parul meu brunet, nu se vor gandi ca ochii mei au culoarea ciocolatei sau ca zambetul meu straluceste asa frumos in soare. Nu vor putea percepe mirosul dulce al pielii mele si nici imbratisarile pline de dragoste. Nu pot sa-mi auda rasul si nici sa-mi vada micile grimase de copil. Nu-mi vor cauta niciodata statura in multimea de oameni si nici nu vor putea sa-mi recunoasca parfumul intr-o incapaere. Nu vor auzi niciodata „buna dimineata” sau „noapte buna”, „cum a fost ziua ta?”. Nu vor stii cum e sa ai pe cineva langa tine sa-ti tina mana cand ti-e greu sau sa te imbratiseze cu dragoste impartasindu-ti fericirea sau suferinta. Nu vor stii cum e sa nu te plictisesti niciodata doar stand intins langa o persoana si privind cerul. Dar asta e alegerea lor, iar eu nu-i voi arata cu degetul. Sunt ceea ce sunt ...

Drog

Cunosti senzatia de apartenenta la ceva? Senzatia ca faci parte din ceva sau ai locul tau undeva? Cunosti senzatia de liniste pe care atingerea unei persoane pe care o iubesti ti-o da? Ai avut vreodata sentimentul ca te contopesti in ceva si nu te pierzi ci devii din ce in ce mai mare si mai puternic? Ai plans vreodata de usurare atunci cand in sfarsit ai gasit ceea ce cautai? Ai simtit ca te sufoci in noptile in care sufletul tau tanjea dupa cineva? Ai simtit vreodata ca pieptul ti-a fost gol si ca inima ta s-a asezat la loc abia dupa ce ai ajuns la destinatia sufletului tau? Ai cunoscut linistea? Ai cunoscut sentimentul de „acasa”? Ai fost „o singura fiinta”, ai inteles dintr-o privire? Ai iubit din tot sufletul?

E un drog. Niciodata nu poti avea suficient, niciodata nu poti sa renunti la asa ceva decat abia dupa ce incepe sa te ucida incet si sigur si sa nu mai fie placere ci doar dependenta. Iti intra in sistem si ti se impregneaza in toata fiinta. Il traiesti, il respiri, il visezi. Ca fosta „dependenta” nu m-am lasat eu de el am fost obligata la dezintoxicare. Brutala si traumatizanta. M-au dus departe si m-au inchis intr-o celula doar cu singuratatea mea. M-am speriat groaznic, am trait dureri sfasietoare in sevraj si mi-am pierdut cunostinta de multe ori, momente in care aveam halucinatii si imi ceream drogul. Au incercat sa-mi ofere alti substituenți dar niciunul nu era prea puternic, insa functionau ca o mica distragere intre doua crize. Aproape am innebunit...sau poate chiar sunt nebuna, nici eu nu mai stiu. Nu-mi mai amintesc alta stare. Cu timpul, am invatat sa ma prefac vindecata, iar ei mi-au permis sa ies uneori din celula. In acele momente am cautat, am incercat diverse senzatii, insa n-am mai atins niciodata acea lume. Nimeni nu stia din ce anume e facut drogul meu, parea o fantasma accentuata de anii in care am stat inchisa. Au existat momente in care desi mi-au lasat usa deschisa n-am mai iesit din celula, mi-au oferit droguri puternice si eu le-am refuzat, mi-au facut promisiuni ale unei noi vieti si am ramas neclintita. Am renuntat sa mai caut senzatii si am inceput sa ma caut pe mine in schimb. Am inceput sa nu mai fiu eu prizoniera lor ci ei sa fie cei care cer sa le deschid usa pentru a intra la mine. E riscant acum sa mai ies, a trecut prea mult timp de singuratate si s-ar putea sa am un moment de curaj in care sa vreau sa reincerc vreun drog. Plecati...lasati-ma in pace!!!

Invat sa renunt...si sa gasesc drumul inapoi acasa in inima mea

Sunt momente in viata cand memoria iti joaca feste si cand esti prea obosit de luptele cotidiene pentru a-ti reaminti de adevaratele miracole din viata ta, de bataliile cu adevarat importante pe care le-ai castigat si de oamenii care au contat cu adevarat. Din fericire aceste momente de ratacire isi gasesc sfarsitul si sufletul isi gaseste din nou claritatea si te aduce acasa, in locul in care tu apartii cu adevarat. Eu m-am ratacit pentru o perioada si am uitat de ceea ce conteaza cu adevarat in viata mea. Si ceea ce e si mai grav am uitat de mine. M-am lasat coplesita de tot ceea ce ar putea fi si am acordat prea putina importanta la ceea ce este. Am visat prea mult la lucruri care credeam ca m-ar putea face fericita si am uitat de cele care deja ma fac fericita. Mi-am pierdut claritatea si am ratacit drumul pe care de obicei il urmez cu ochii inchisi. Dar vestea buna e ca m-am regasit. M-am uitat foarte atent la cine sunt si am vazut o fiinta incredibil de puternica, o fiinta frumoasa pe care nu vreau sa o pierd niciodata.Sunt acasa din nou acum. A durat putin si m-am impotrivit sa ma intorc in locul din care am plecat. Am simtit intoarcerea ca pe un esec. Am fost furioasa si razvratita, am simtit ca ma sufoc sub greutatea fiecarui pas pe care simteam ca il fac inapoi in viata mea, am simtit totul ca pe un esec, ca pe o batalie pierduta cand eu speram sa castig razboiul. Ceea ce am uitat de fapt a fost lectia care mi-a fost predata: Sa stii sa renunti. Sa stii sa spui stop atunci cand drumul pe care mergi nu te duce nicaieri. Sa stii sa lasi oamenii sa plece din viata ta atunci cand e momentul potrivit. Probabil asta a fost una din lectiile cele mai grele de invatat. Cumva in ultimii ani numai asta am facut, sa pierd si mi-am jurat ca nu o sa mai las asta sa se intample. Probabil de asta am continuat sa imi fie luate lucruri si oameni, niciodata nu am stiut sa le dau drumul la timp. Niciodata n-am avut increderea ca ei au puterea sa se intoarca la mine. Mereu am simtit ca numai eu sunt responsabila pentru ei si ca trebuie sa lupt pana in ultima clipa. Am invatat lectia acum. Am invatat ca la un anumit punct oamenii pleaca din viata noastra dar si ca ei se pot intoarce. Trebuie doar sa ai puterea sa-i lasi sa plece iar daca se intorc sa-i primesti cu bratele deschise.

Singuratate

Noi oamenii ne consideram invincibili. Zambim trufas in fata vietii spunand ca nu are cum sa ne atinga, intotdeauna raul se intampla numai altora, nefericirea e pe chipul altor persoane, singuratatea e numai a batranilor uitati de vreme. Totul pana cand scenariul vietii noastre se rescrie si ne trezim traind in propriul iad personal. Nu conștientizam cat de fragila ne este realitatea pana cand nu simtim fiorii reci ai fricii pe sira spinarii, pana cand nu simtim gustul de sânge umplându-ne gura, pana cand nu inghetam ingroziti cand simtim rasuflarea fierbinte a atacatorului in ceafa. Pentru unii zilele sunt doar zile, poate de multe ori nu-ti dai seama ca acea banala zi a fost ultima zi normala din existenta ta, poate nici nu visezi ca te vei trezi in cel mai cumplit cosmar din care nu poti evada. Pentru unii acea zi trebuia sa fie prima zi dintr-o vacanta de vara perfecta, pentru altii era doar o seara obisnuita in care se indreptau inspre casa si apoi realitatea pe care o ignorau i-a izbit frontal lasandu-i fara viata. Uneori nu numai moartea e sfarsitul vietii. Sunt rele mult mai mari ce te lasa fara viata. Sunt lucruri ce te depasesc si te incapaciteaza. Stai si contempli dezastrul si te intrebi ce s-a ales de viata ta. Te prinde singuratatea intr-un cocon ce te sufoca cu fiecare strat ce se teasa. Strangi in pumni cioburi de amintiri care te taie pana la os dar nu le dai drumul ele fiind ultima speranta. Trec veacuri peste tine desi pentru altii sunt doar ani. Stii doar ca singuratatea e contagioasa si esti condamnat sa-ti privesti chipul in cioburi de trecut in timp ce altii iti traiesc viata furata.

I`ll show YOU how great I am !

Stiu ca nu mi-ati dat nicio sansa in lupta asta. Stiu ca v-ati adunat doar sa ma vedeti cazand. L-ati ales totusi bine, pe cel mai mare, cel mai urat si cel mai puternic pentru a ma umili. M-ati aruncat in cusca si ati ras aratandu-ma cu degetul. Ati vrut sa ma tarasc la picioarele voastre si sa va dau dreptate, sa neg credintele proprii si sa imi reneg forta. Niciodata n-ati stiut ca ursitoarele au spus ca eu o sa fiu speciala, ca eu voi straluci cand intunericul ma va cuprinde, ca voi renaste imediat ce voi arde in intregime, ca am forta a zece persoane calite in iad. Ati fost totusi suficient de lasi sa nu intrati niciunul in cusca cu mine, doar cativa suficient de infatuati au intrat pe usa...dar n-au mai iesit decat inconstienti. Puteam sa le iau viata, dar forta mea nu vine din suflete putrede. In schimb v-ati asigurat ca o sa fiu lovita de destul de multe ori incat sa sangerez de moarte sub cerul instelat de mai. Puteam sa renunt si sa fiu folosita in continuare in luptele voastre cu alte victime precum un caine momeala in luptele cu pitbuli. M-am ridicat razand si cu picioare tremurande, O sa va arat cat de buna sunt ! O sa va arat cat de puternica sunt! O sa va arat cat de atroce sunt! ...publicul a fost in delir la mica bufoniada. Ati ras si voi, am ras si eu cu ochii sclipind a nebunie. Primul pumn ati crezut ca a fost noroc, dar cand mi-am trimis adversarul la pamant agonizand si bolborosindu-si sfarsitul ati amutit. V-ati linistit ca eram totusi in cusca voastra, acum aveati propria fiara gata sa mai sfasie cativa cobai. Dar siguranta s-a risipit din nou cand mi-au crescut aripi si am indoit barele de otel. Nici nu m-am obosit sa va iau urma. Dar gata jocul s-a sfarsit Undeva dincolo de linia nebuniei si a disperarii am devenit o alta persoana care nu va mai pleca niciodata capul. Nimeni nu ma poate incatusa nimeni nu ma poate judeca, nimeni nu imi poate lua lumina din suflet. M-am eliberat de teama si am cunoscut puterea dincolo de limite. Pentru ca EU am fost mai buna decat voi toti!

Risc!

Sa lasi pe cineva sa intre in viata ta e intotdeauna un risc. Riscul de a-ți fi inselate asteptarile, riscul de a te indragosti prea repede, riscul de a nu ti se raspunde la fel, riscul de a fi ranit, riscul de a cunoste pentru o scurta perioada fericirea pentru ca apoi sa-ti fie luata din nou. Totul presupune risc...Si eu nu stiu daca imi pot permite un astfel de risc, desi e cam tarziu acum cand deja mi l-am asumat. Si nu pot face nimic sa ma opun. Ma impotrivesc fluturilor din stomac si ma lupt cu bataile repezi ale inimii mele. O simt cum creste in dimensiuni si ma tem ca se va sparge. Ma tem pentru ea si ma tem pentru mine...am cazut de prea multe ori si mi s-a frant de prea multe ori sufletul. Ma tem ca n-am cum sa-l retin sa nu-si ia zborul dupa o himera. Imi scapa printre degete si se avanta si mai sus de fiecare data cand zambesc visatoare. Recunosc , sa las garda jos ma sperie. Am pus mereu paravane de sticla groasa intre mine si lume pentru ca nimic din ceea ce vad sa nu ma atinga, pentru ca nimic sa nu ma mai raneasca. Dar totodata m-au tinut departe si de tot ce m-ar fi putut face fericita. E un risc inevitabil, cei care te pot atinge te pot rani sau te pot vindeca si cei care te pot ajunge te pot iubi sau te pot parasi. Si totusi nu pot minti, faptul ca simt, ca mi-au cazut toate scuturile si paravanele si sufletul mi-a fost atins de mana unui om. Am curajul sa recunosc dar mi-e prea frica sa pasesc in afara sanctuarului meu. Din contra ma uit in jur si caut material cu care sa lipesc crapatura zidului meu protector. Si simt ca nu reusesc sa lipesc destul de repede si ca ma invadeaza si mai multa caldura. Imi vine sa tip, sa fug si sa plang de neputinta, neputinta de a ma lasa iubita, neputinta de a-mi asuma riscuri, neputinta de a face fata altor dezamagiri.

„See, I think you're scared. You put up a big glass wall to keep from getting hurt. But it also keeps you from getting touched. It's a risk, isn't it, Jenny? At least I had the guts to admit what I felt. Someday you're gonna have to come up with the courage to admit you care. „ ( Love Story)

Scrisoare catre tine

...si stiu ca ai sa pleci la fel de brusc precum ai aparut. Au mai fost si altii care credeam ca au venit pentru totdeauna. Nu ma imbat cu iluzii si nici cu asteptari care sa ma poarte la cer si apoi sa ma zdrobesc de pamant. O sa ma bucur de momentul asta in bratele tale , atat de perfect, pentru ca stiu ca maine dimineata pana si amintirea lui se va fi risipit in sufletul tau. Nu te condamn si nici nu vreau sa stai langa mine cu forta. Nu port prizonieri in suflet, cei pe care ii port sunt liberi sa alerge departe de mine si poate unii chiar se intorc din cand in cand, iar altii raman in preajma. Esti liber sa fi oricare dintre ei, eu nu fac diferente si nici nu iubesc mai putin. Mi-ai scris pe trup cuvinte de dragoste si ai trasat labirinturi, numai de tine stiute cu mangaierile tale divine, mi-ai dat aripi de inger sa pot zbura si m-am nascut din nou. Ai luat doua zile si le-ai presarat cu praf de aur si magie iar zapada ne-a acoperit urmele pentru ca lumea sa nu dea buzna in universul nostru. Azi-noapte in timp ce tu dormeai mi-am rupt o bucatica de suflet si am ascuns-o in incapere pentru ca o parte din noi sa nu plece niciodata de acolo. Iar daca ai sa revii sa auzi batai de inima si rasete in incapere.

Prieten bun

Ce faci? Doua cuvinte ce formeaza un cod numai de noi stiut. Doua cuvinte pe care mi-e dor sa le aud, incarcate de atatea sensuri si pline de nenumarate semne de intrebare. Si nu sunt cuvinte spuse de doi straini, sunt bucati din oameni ce apar in prezent din neant si ciocane la usa. Sunt doua cuvinte galagioase dinăuntrul meu pe care vreau sa le trimit drept sol de pace unui prieten drag...mult prea pierdut intr-un trecut indepartat. Se zice ca legaturile umane se pot rupe dar legaturile de suflet rezista dincolo de orgolii si distanta fizica in timp si spatiu. Probabil cuvintele vor ramane ratacite undeva la mijlocul drumului dintre noi, mult prea slabite sa faca salturi temporale si sa ajunga la destinatie fiind mai mult decat o soapta slaba dar in suflet deja am primit raspuns. O bataie a unei inimi se aude la sute de la kilometrii departare, un zambet si s-a stins. Ne-am ratacit din nou printre frecvente. Redevenim straini trecand mereu prin aceleasi locuri intotdeauna fiind la cateva minute distanta, traind in lumi separate. Si totusi...undeva in trecut voi ramane intotdeauna „fiinta care aduce linistea”.

"La revedere prietene , la revedere

In pieptul meu ramai nemuritor,

Ne despartim prieteni si tot prieteni

Ne vom intalni candva in viitor...."

Invitatie la dans...

Bine, am sa dansez cu tine, desi n-am mai facut-o de mult, sau cel putin nu in doi. Am ruginit putin si nu ma misc in sincron. Ai rabdare iubitule, promit sa-mi reamintesc pasii si sa ma las purtata de ritm. O sa te rog doar sa ma conduci si sa fi ferm in miscari, nesiguranta ma sperie si gresesc pasii. Ametesc repede atunci cand ma rotesc asa ca te rog sa nu ma scapi din brate si sa ma prinzi daca o sa ma impiedic. Deja imi reamintesc muzica, cunosc melodia asta veche de cand timpul. Obisnuiam sa dansez atat de bine incat puteam sa le dau si altora lectii de dans. Stiu sa inventez nenumarate combinatii de pasi si ma adaptez ritmului dar o sa am nevoie de tine sa ma completezi si sa imi sustii miscarea. Imi plac mainile tale ce ma tin aproape, ferm, si ma poarta usor printre ceilalti dansatori. Ma alinti si imi soptesti cuvinte dulci iar zambetul tau e singurul reper atunci cand ametesc si nu mai vad nimic altceva in marea de oameni. Arata-mi pasii pe care nu-i stiu si invata-i pe ai mei astfel o sa avem propriul dans stiut doar de noi. Mi-am reamintit totul cu tine, chiar si primele notiuni le-am reinvatat. A fost ca si cum as fi invatat sa merg din nou.

E ciudat cand se trezesc atatea simturi pe care am si uitat ca le am. “Draga mea o sa dansam la nesfarsit...”, asa mi-ai spus.

Niciodata departe.Niciodata singura

Se spune “Să nu iubeşti niciodată ceva ce nu e sigur şi stabil. E ca şi cum ai spune că iubeşti pământul care îţi fuge de sub picioare.” Ceea ce iubesc eu e solid ca o stanca, nemiscat in fata furtunilor si imi ofera siguranta a 1000 de razboinici niciodata invinsi in lupta. Intotdeauna stabil, intotdeauna acolo, intotdeauna langa mine. Iubesc delicatetea trasaturilor dure parca sculptate in piatra, prea fine si prea perfecte pentru a nu ma intreba de fiecare data daca nu cumva e un inger. Iubesc statura impunatoare precum a unui razboinic de marmura ce vegheaza de sus orasul si ochii cu irisi de catifea in care ma afund pentru a uita de mine si de care ma las inocent hipnotizata. Iubesc atingerea fina a mainilor sale pe pielea mea si micile scantei ce se produc la atingerea trupurilor noastre. Ne electrizam unul pe altul si asta e energia care ne mentine vii. Iubesc zambetul care imi incalzeste iarna din suflet si imi aduce lumina in ochi. Iubesc forta si vulnerabilitatea in aceeasi masura. Iubesc mandria cu care isi tine capul sus precum un rege si siguranta bratelor sale. Iubesc senzatia de “acasa” cand ii adorm in brate si cum inima se aseaza la locul ei atunci cand e in preajma. Si totul e fluid si totul e usor atunci cand el e cerul si pamantul si simt ca niciunul nu se clatina sau se destrama... si e stabil si e solid si e aici acum cu mine.

I hate the world today

....si chiar mi-a ajuns! Sa cad, sa ma ridic, sa sper, sa lupt. Sa apar un suflet mult prea ranit, sa afisez un zambet incomplet, sa risc, sa pierd si sa renunt. Pentru azi mi-a ajuns, atat de tare incat ma doare totul si corpul si-a redus functiile vitale. Respir usor si imi simt inima ca un bolovan mult prea greu in piept ticaind si avertizandu-ma ca e pe cale sa explodeze. Nu mai aud nimic de ceva vreme, m-am afundat in liniste si imi ascult doar scrasnetul dintilor ce se strang fortandu-ma sa nu plang. Sa nu vars lacrimi ce imi vor arde pielea. Ma ascund in intuneric pentru a nu-mi vedea ochii chinuiti de durere si regret. Imi pun o mana in dreptul inimii si izbucnesc in lacrimi... iarta-ma ca te-am ranit din nou, ti-am promis, de atatea ori...am dezamagit, din nou.

Incerc sa ma imbratisez dar mainile imi sunt moarte si zac inerte pe langa corp, ma strang ghem si urlu pe interior. Caut sa evadez, sa chem ingerul pazitor dar Raiul e prea departe acum. Intr-un tarziu ma ridic si imi torn un pahar de vin. Rosu...sa ascunda durerea, sa o spele si sa ma amorteasca, sa nu mai simt si sa imi ia sufletul. Sa ma goleasca de sentimente si sa visez ingeri. Simt gust de fragi...Adio, am plecat la ingeri!

In oglinda

Ma ucide tristetea din ochii ei atunci cand o privesc. Chiar si cand rade ma doare. Stiu ca fiecare zambet ascunde un strigat de ajutor, stiu ca fiecare sfortare mi-o rapeste tot mai mult din brate. O privesc din cealalta parte a camerei cum surade politicos si intorc capul sa nu-mi vada lacrimile. As vrea sa ma duc la ea si sa o imbratisez, sa-i spun ca poate plange alaturi de mine, ca eu n-o voi intreba ce i s-a intamplat sau daca cineva i-a facut rau. As vrea sa-i spun ca ma ucide faptul ca n-o pot face sa zambeasca cu adevarat. Ca ma induioseaza forta cu care lupta in fiecare zi, ca ma face sa tresar si ma innebuneste de teama gandul ca ar putea fi ranita din nou. Ca mi-e teama nu pentru ea, pentru ca stiu cat este de puternica, ci pentru mine ca nu voi rezista sa o vad ranita din nou. Urasc sa fiu eu cea slaba dintre noi doua. Fug pentru cateva clipe departe de gratia si puterea cu care isi duce povara pe umeri. Nu pot privi cum focul din suflet si lumina din ochi ii sunt incarcerate nestiind cand va sosi momentul eliberarii lor. Ma ard lacrimile in timp ce ma refugiez sa-mi plang neputinta. Trag adanc aer in piept, imi reiau zambetul calm si pasesc cu barbia sus in incapere. O privesc, ma priveste. Zambim si incepem sa dansam pe acorduri triste de pian.

Wasn`t meant to be

Cand iti dai seama ca ai atins maturitatea? Atunci cand te afli in fata a ceea ce ti-ai dorit de foarte mult timp si realizezi ca nu esti suficient de bun pentru a avea acel lucru. Ca esti o persoana complet diferita si ca nu poti sa pari ceva mai mult decat esti la momentul respectiv si trebuie sa renunti la lucrul mult dorit. Afli ca trebuie sa mai muncesti in a te slefui pentru a-l merita. Si partea cea mai grea e sa te indepartezi si sa lasi pe altul sa il ia. Satisfactia faptului ca ai facut ceea ce trebuie paleste mult in fata sentimentului de furie si neputinta care te sufoca. Iti blestemi limitele si teama, iti analizezi viata si incepi sa spui ca n-ai facut suficient, incepi sa inventezi defecte si complexe fiind furios ca nu te-ai construit suficient de bine si trebuie sa iei totul de la capat, sa adaugi structura mai rezistenta, sa umpli goluri, sa finisezi si sa oferi flexibilitate pentru o potentiala schimbare in viitor si extindere catre noi orizonturi. Dar asta va fi maine, acum esti mult prea dezamagit de tine si refuzi sa te privesti stiind lupta ce se da in interior. Pe de o parte vezi un copil speriat si vulnerabil pe care ai vrea sa-l iei in brate si sa-l mangai pe par spunandu-i ca va fi bine, iar pe de alta ai vrea sa urli adultului ce sta in fata ta si sa-l provoci sa iasa din cochilia sa blestemata. Dar deocamdata nu poti sa faci nimic din toate astea, privesti in gol si te ascunzi in intuneric...pana maine!