Revedere...

Exista momente in viata cand ordinea obisnuita a lucrurilor se schimba, momente in care strainii iti par cunoscuti, cei dragi iti par straini, cei care te-au ranit te alina iar cei care ii iubesti te ranesc. Exista asemenea momente in care cei pe care i-ai dorit si nu i-ai putut avea niciodata se intorc la tine, chiar si pentru cateva clipe, ca o masca de oxigen atunci cand ai fost ranit de moarte. Revin si odata cu ei revin si amintirile si sentimentele care iti mangaie trupul inghetat de singuratate si dor. Si momentele alea sunt perfecte, dulci amarui, dar perfecte, pentru ca stii ca revin tocmai ca o alinare, stii ca totusi undeva acolo ai avut un impact in viata altcuiva si ca se mai gandeste la tine, ca nu ai fost sters precum sterg valurile marii scrisul pe nisip. In asemenea momente nu mai conteaza trecutul, nu mai conteaza cuvintele nespuse, nu mai conteaza noptile de dor si chemari fierbinti, nu mai ai asteptari, nu-ti mai faci vise, iei tot ce iti ofera momentul si te bucuri fara a te gandi la viitor. Perfectiunea consta tocmai in faptul ca te-ai impacat sa-i iubesti de la distanta, ca te-ai impacat cu ei si cu tine iar intalnirea voastra e de fapt a sufletelor dezbracate de corp fara dorinte si orgolii, cu sentimente ranite si reprosuri. E intalnirea a doua suflete ce se imbratiseaza incurajandu-se sa mearga mai departe...chiar si mai departe unul fata de celalalt.

Daca...

Destin. Karma. Univers. Da-i ce nume vrei tu. 

Ma gandesc de ceva vreme la ce s-ar intampla acum, azi, la ce ar fi diferit daca as fi facut alte alegeri in trecut. Tot aici as fi? Tot asa ? Daca in loc de dreapta as fi facut stanga si in loc de stanga as fi mers in fata. Tot ce ma defineste azi sunt doar niste alegeri? 

Orice alegere as fi facut, karma tot aici m-ar fi readus ? Daca as fi zis DA in loc de NU, poate mai tarziu as fi fost in alta parte? Poate as fi castigat ceva timp sau pana la urma, pe ocolite, tot aici as fi? Sa ma lupt cu ceva mai puternic decat mine? Mai puternic decat aerul pe care il respiri ? Azi, cu tine in gand. Sau de 2 luni cu tine langa.

 Alegeri. Responsabilitate. Respect pentru amandoua. 

 Lipsa. 

 Dor. 

 Eternitate invaluita de durere. 

 Neputinta. 

 Farama de dorinta. 

 Oase zdrobite de atata mers in urma.


* Text scris de Odaxefilia

Aleg sa fiu EU

Oamenii judeca. La asta se pricep cel mai bine. Nu la dragoste, nu la sinceritate, nu la loialitate, nu. Ei doar judeca. Se multumesc sa stea pe margine si sa te arate cu degetul, sa-ti analizeze fiecare gest si fiecare cuvant, sa iti dezaprobe fiecare alegere si sa doreasca sa-ti modifice fiecare trasatura, sa-ti schimbe hainele si sa-ti taie parul, sa te manuiasca precum o papusa, o papusa de carpe sau uneori de portelan, depinde cat de norocos esti. Nu-i intereseaza cine esti, de unde vii, cum erai si de ce ai devenit ce esti acum, nu ii intereseaza de ce zambetul iti e ciobit dar iti vor spune ca iti sta urat cu el asa si ca ar trebui sa ti-l repari. Nu-i va interesa de ce ochii tai sunt tristi dar iti vor spune ca le strici dispozitia si ca ai face bine sa fi mai vesel daca vrei sa mai stea prin preajma. De cele mai multe ori vor uita motivele pentru care au ajuns in preajma ta, sau faptul ca aveti aceleasi gusturi si impartiti aceleasi pasiuni. Vor uita ca nu esti un bun garantat in viata lor si ca poti face propriile alegeri. Te vor cauta atunci cand vor simti nevoia, te vor indeparta cand se vor simti comfortabil, te vor judeca atunci cand vor dori sa-si ascunda propriile defecte si te vor rani atunci cand au fost respinsi de catre altcineva. Te vor minti, pentru ca traiesc in minciuna, te vor insela, pentru ca au fost inselati, te vor trada, pentru ca sunt slabi. Si tot ce pot sa simt e mila. Sunt atat de tristi traind viata in nuante de gri. Astfel nu vor vedea niciodata rosul buzelor mele, nu vor vedea firele aurii ce rasar din parul meu brunet, nu se vor gandi ca ochii mei au culoarea ciocolatei sau ca zambetul meu straluceste asa frumos in soare. Nu vor putea percepe mirosul dulce al pielii mele si nici imbratisarile pline de dragoste. Nu pot sa-mi auda rasul si nici sa-mi vada micile grimase de copil. Nu-mi vor cauta niciodata statura in multimea de oameni si nici nu vor putea sa-mi recunoasca parfumul intr-o incapaere. Nu vor auzi niciodata „buna dimineata” sau „noapte buna”, „cum a fost ziua ta?”. Nu vor stii cum e sa ai pe cineva langa tine sa-ti tina mana cand ti-e greu sau sa te imbratiseze cu dragoste impartasindu-ti fericirea sau suferinta. Nu vor stii cum e sa nu te plictisesti niciodata doar stand intins langa o persoana si privind cerul. Dar asta e alegerea lor, iar eu nu-i voi arata cu degetul. Sunt ceea ce sunt ...

Drog

Cunosti senzatia de apartenenta la ceva? Senzatia ca faci parte din ceva sau ai locul tau undeva? Cunosti senzatia de liniste pe care atingerea unei persoane pe care o iubesti ti-o da? Ai avut vreodata sentimentul ca te contopesti in ceva si nu te pierzi ci devii din ce in ce mai mare si mai puternic? Ai plans vreodata de usurare atunci cand in sfarsit ai gasit ceea ce cautai? Ai simtit ca te sufoci in noptile in care sufletul tau tanjea dupa cineva? Ai simtit vreodata ca pieptul ti-a fost gol si ca inima ta s-a asezat la loc abia dupa ce ai ajuns la destinatia sufletului tau? Ai cunoscut linistea? Ai cunoscut sentimentul de „acasa”? Ai fost „o singura fiinta”, ai inteles dintr-o privire? Ai iubit din tot sufletul?

E un drog. Niciodata nu poti avea suficient, niciodata nu poti sa renunti la asa ceva decat abia dupa ce incepe sa te ucida incet si sigur si sa nu mai fie placere ci doar dependenta. Iti intra in sistem si ti se impregneaza in toata fiinta. Il traiesti, il respiri, il visezi. Ca fosta „dependenta” nu m-am lasat eu de el am fost obligata la dezintoxicare. Brutala si traumatizanta. M-au dus departe si m-au inchis intr-o celula doar cu singuratatea mea. M-am speriat groaznic, am trait dureri sfasietoare in sevraj si mi-am pierdut cunostinta de multe ori, momente in care aveam halucinatii si imi ceream drogul. Au incercat sa-mi ofere alti substituenți dar niciunul nu era prea puternic, insa functionau ca o mica distragere intre doua crize. Aproape am innebunit...sau poate chiar sunt nebuna, nici eu nu mai stiu. Nu-mi mai amintesc alta stare. Cu timpul, am invatat sa ma prefac vindecata, iar ei mi-au permis sa ies uneori din celula. In acele momente am cautat, am incercat diverse senzatii, insa n-am mai atins niciodata acea lume. Nimeni nu stia din ce anume e facut drogul meu, parea o fantasma accentuata de anii in care am stat inchisa. Au existat momente in care desi mi-au lasat usa deschisa n-am mai iesit din celula, mi-au oferit droguri puternice si eu le-am refuzat, mi-au facut promisiuni ale unei noi vieti si am ramas neclintita. Am renuntat sa mai caut senzatii si am inceput sa ma caut pe mine in schimb. Am inceput sa nu mai fiu eu prizoniera lor ci ei sa fie cei care cer sa le deschid usa pentru a intra la mine. E riscant acum sa mai ies, a trecut prea mult timp de singuratate si s-ar putea sa am un moment de curaj in care sa vreau sa reincerc vreun drog. Plecati...lasati-ma in pace!!!

Invat sa renunt...si sa gasesc drumul inapoi acasa in inima mea

Sunt momente in viata cand memoria iti joaca feste si cand esti prea obosit de luptele cotidiene pentru a-ti reaminti de adevaratele miracole din viata ta, de bataliile cu adevarat importante pe care le-ai castigat si de oamenii care au contat cu adevarat. Din fericire aceste momente de ratacire isi gasesc sfarsitul si sufletul isi gaseste din nou claritatea si te aduce acasa, in locul in care tu apartii cu adevarat. Eu m-am ratacit pentru o perioada si am uitat de ceea ce conteaza cu adevarat in viata mea. Si ceea ce e si mai grav am uitat de mine. M-am lasat coplesita de tot ceea ce ar putea fi si am acordat prea putina importanta la ceea ce este. Am visat prea mult la lucruri care credeam ca m-ar putea face fericita si am uitat de cele care deja ma fac fericita. Mi-am pierdut claritatea si am ratacit drumul pe care de obicei il urmez cu ochii inchisi. Dar vestea buna e ca m-am regasit. M-am uitat foarte atent la cine sunt si am vazut o fiinta incredibil de puternica, o fiinta frumoasa pe care nu vreau sa o pierd niciodata.Sunt acasa din nou acum. A durat putin si m-am impotrivit sa ma intorc in locul din care am plecat. Am simtit intoarcerea ca pe un esec. Am fost furioasa si razvratita, am simtit ca ma sufoc sub greutatea fiecarui pas pe care simteam ca il fac inapoi in viata mea, am simtit totul ca pe un esec, ca pe o batalie pierduta cand eu speram sa castig razboiul. Ceea ce am uitat de fapt a fost lectia care mi-a fost predata: Sa stii sa renunti. Sa stii sa spui stop atunci cand drumul pe care mergi nu te duce nicaieri. Sa stii sa lasi oamenii sa plece din viata ta atunci cand e momentul potrivit. Probabil asta a fost una din lectiile cele mai grele de invatat. Cumva in ultimii ani numai asta am facut, sa pierd si mi-am jurat ca nu o sa mai las asta sa se intample. Probabil de asta am continuat sa imi fie luate lucruri si oameni, niciodata nu am stiut sa le dau drumul la timp. Niciodata n-am avut increderea ca ei au puterea sa se intoarca la mine. Mereu am simtit ca numai eu sunt responsabila pentru ei si ca trebuie sa lupt pana in ultima clipa. Am invatat lectia acum. Am invatat ca la un anumit punct oamenii pleaca din viata noastra dar si ca ei se pot intoarce. Trebuie doar sa ai puterea sa-i lasi sa plece iar daca se intorc sa-i primesti cu bratele deschise.