Aceasta este o poveste despre doliu. Despre ceea ce iti e rapit si despre ceea ce ramane in urma. Despre durere si disperare, despre dor si jale, despre instrainare si despre amintiri. Aceasta este o poveste fara final fericit. E o poveste in care eroii nu se mai intorc din calatorie. E o poveste despre razboiul cu moartea si despre ranile sufletesti. E o poveste despre chemari si cantece de jale, despre o iarna interminabila ce se asterne in sufletul celui ramas in urma. Poti sa jelesti pana cand inima inceteaza sa bata dar asta nu schimba situatia cu nimic, tu esti tot aici. Jalea ta nu schimba nimic. Ceea ce ai pierdut ramane pierdut si nu se va mai intoarce niciodata la tine. Ramai numai cu cicatrici care sa marcheze vidul din suflet. Tot ceea ce poti face e sa alegi daca vrei sa continui sau nu in viata. Daca vei hotari sa continui, stii ca vei purta cicatricile cu tine toata viata.
Oamenii cred ca te cunosc. Ei cred ca stiu ce simti si cum suporti situatia. Dar adevarul este ca nimeni nu stie. Nimeni nu stie ce se intampla dupa ce pleci de langa ei, cand stai in pat sau iti iei micul dejun singur si singurul lucru pe care vrei sa-l faci este sa plangi sau sa tipi. Ei nu stiu ce se petrece in capul tau, tot amestecul de gol, tristete si furie. Asta nu e vina lor. Ei pur si simplu nu stiu. Asa ca se prefac si spun ca te descurci foarte bine cand de fapt nu e deloc asa. Asta face pe toata lumea sa se simta mai bine, mai putin pe tine. Dar doliul ne transforma de multe ori in monstrii si cateodata spunem lucruri care dor persoanelor dragi si pentru care nu reusim sa ne iertam apoi.
Oamenii cred ca te cunosc. Ei cred ca stiu ce simti si cum suporti situatia. Dar adevarul este ca nimeni nu stie. Nimeni nu stie ce se intampla dupa ce pleci de langa ei, cand stai in pat sau iti iei micul dejun singur si singurul lucru pe care vrei sa-l faci este sa plangi sau sa tipi. Ei nu stiu ce se petrece in capul tau, tot amestecul de gol, tristete si furie. Asta nu e vina lor. Ei pur si simplu nu stiu. Asa ca se prefac si spun ca te descurci foarte bine cand de fapt nu e deloc asa. Asta face pe toata lumea sa se simta mai bine, mai putin pe tine. Dar doliul ne transforma de multe ori in monstrii si cateodata spunem lucruri care dor persoanelor dragi si pentru care nu reusim sa ne iertam apoi.
In fiecare dimineata te trezesti si uiti pentru o clipa ca s-a intamplat. Dar odata ce deschizi ochii simti ca esti in cadere libera, Odata ce ai deschis ochii, te simti ingreunat ca si cum in inima ta e prea multa gravitatie. Stiu cum se simte sa pierzi persoana pe care o iubesti. Nu poti trece peste asa ceva, treci prin ea si ramai cu bucati lipsa din tine. E ciudat nu? Oameni mor in fiecare zi si lumea merge inainte ca si cum nimic nu s-a intamplat. Dar cand persoana iubita moare, gandesti ca toata lumea ar trebui sa se opresca si sa ia aminte. Ceea ce nimeni nu-ti spune despre doliu si suferinta e ca dorul de persoana disparuta e partea cea mai simpla din povestea asta. Participi la inmormantare, iti iei ramas bun, plangi, jelesti si apoi continui cu viata ta de unde a ramas. Imi amintesc ca toata lumea manca, vorbeau incet si imi aruncau priviri scurte. Ma imbratisau imi spuneau sa mananc. Era precum cineva daduse volumul la minim. Totul parea oarecum normal doar cu volumul dat pe mut. Moartea provocase toate astea, adusese toata situatia asta ciudata pe care eu nu o intelegeam, facuse sa apara oameni de nicaieri care pretindeau ca ma cunosc si vor sa ma ajute, spunandu-mi ca le pare rau si sopteau pe la colturi ca sunt pierduta. Esti inchis ca intr-o capsula invizibila dincolo de care ei nu pot ajunge si din care tu poti observa tot ce se intampla in jurul fau fara sa faci cel mai mic efort. Cateodata absenta celui drag te va lovi in plin precum o bila metalica in mijlocul pieptului si vei plange din nou. Dar asta se va intampla din ce in ce mai rar, socul nemaifiind asa puternic, va ramane doar o durere surda in majoritatea timpului si in unele zile mai acuta, doar sa-ti reamintesca cat de nefericit esti.
Atunci cand pierzi persoana iubita inima ta e ranita de moarte si vestea proasta e ca nu se va mai vindeca niciodata deplin. Dar totodata sunt si vesti bune. Ei continua sa traiasca pentru totdeauna in inimile noastre care nu se vindeca iar asta te intareste si te ajuta sa treci prin suferinta. E ca si cum ai avea un picior rupt care nu s-a vindecat bine si care doare atunci cand e vreme rea afara dar inveti sa dansezi schiopatand usor. Realitatea e ca vei jeli pentru totdeauna pierderea celui iubit. Nu vei trece peste pierderea sa dar vei invata sa traiesti cu ea. Intr-un final te vei vindeca si vei invata sa te reconstruiesti in jurul pierderii suferite. Vei fi din nou intreg dar nu vei mai fi niciodata la fel ca inainte. Nici nu vei mai fi nici nu vei mai vrea sa fi la fel.
