Timp...

A trecut prea mult timp de cand n-am mai primit pe nimeni in vizita, de cand n-am mai stat cu o prietena intr-o cafenea sa ne impartasim clipe si drame cotidiene. A trecut timp de cand n-am mai facut o plimbare singura si timp de cand nu m-am mai pierdut in visare printre rafturile librariei preferate. A trecut timp si m-am inchis in lumea mea uitata, unde nimeni nu cunoaste adresa si nimeni n-are cheia de la intrare. Am inchis zambete, am inchis sperante, am ascuns lacrimi si vise spulberate, m-am ascuns pe mine si m-am ascuns de mine. Am iesit rar si atunci seara, oferind exclusivitate unui singur suflet, acum departe. Am iesit fara a purta masti si armuri, fara a disimula tristetea sau bucuria sufleteasca. Dar a trecut timp si peste asta si mi-am dat seama ca timpul iti poate aduce mai aproape ceva pentru ca apoi sa-l ia cu el. Timpul ne înșeală, ne ascunde, se zice ca ne vindeca dar ne si rapeste comori pretioase...si uneori tot ce avem nevoie este timp.

Acum stau din nou inchisa in lumea mea, dintr-o data prea mica si mi se pare ca timpul trece greu. Si totusi, va veni o noua zi in care poate o sa-mi fac timp sa ies. Poate voi avea timp sa ma plimb, poate voi avea timp sa fur o farama din zambetele celor care vor trece pe langa mine pe strada. Si poate voi gasi si curajul de a chema pe cineva in vizita sau poate voi avea taria de a privi in ochii unui prieten fara a fi geloasa de libertatea si prospetimea de pe chipul sau. Mai am nevoie doar de putin timp...

Pat de amintiri si vise

Vreau sa mut patul. Stateam pe jos, asezata turceste pe o perna, si in timp ce scriam mi-au picat ochii asupra patului din fata mea. Patul asta a fost mutat de atatea ori incat a inceput sa se dezasambleze. Mutari in datile cand zugraveam altfel peretii, mutari cand ma plictiseam, mutari cand eram nervoasa, mutari la 3 dimineata si rasmutari a doua zi tot noaptea tot datorita nervilor si faptului ca nu-mi gaseam locul. Patul asta inseamna foarte mult pentru mine. Nu arata grozav, e vechi si subred dar e precum un cufar vechi cu amintiri pe care il cari peste tot de-a lungul vietii. Nu e cel mai grozav pat fiind totusi mic pentru gusturile mele, de fapt e doar o canapea extensibila dar care de fiecare data cand ajung acasa imi ofera nopti cu un somn incredibil de linistit. In patul asta am visat si am facut planuri de viitor, in el am plans fiind speriata de viitor, am sarit si am dansat pe el in clipe de bucurie dar l-am si lovit cu pumnii si picioarele in momente de furie. L-am rupt dar totodata poarta amprenta trupuil meu, o mica adancitura in saltea in care ma cuibaresc si care se aseamana cu bratele unei mame. Si da acum vreau sa-l mut din nou. De ce? N-as putea spune cu exactitate, poate am nevoie de o schimbare imediata in viata mea, sau poate pentru ca perioadele cand patul a fost langa peretele celalalt au fost cele mai fericite, sau daca n-au fost m-am refugiat si m-am ascuns in patura si lumea nu m-a gasit iar tristetea nu m-a ajuns. Poate pentru ca el a fost mereu elementul de stabilitate, indiferent de starea mea buna sau proasta el m-a primit mereu in micul meu culcus si m-a alinat. Iar acum am nevoie sa fiu alintata....Am mutat patul! Dar somnul nu mi-a mai fost lin si eu nu ma mai puteam ascunde, nu mai ma potriveam cu vechea pozitie si mi-am dat seama ca trebuie sa-l mut din nou. Si somnul mi-a fost din nou lin si corpul meu s-a potrivit perfect in mica adancitura si am simtit caldura si dragoste si n-am mai fost singura.