Ganduri de final de an

Ce ai facut anul acesta? Cum a trecut timpul pentru tine? Cam asa suna intrebarile pe care mi le pun in ultima zi din acest an.

2015 a fost un an bun pentru mine, provocator in multe privinte, dar si bogat din alte puncte de vedere. Am realizat ca tot ce ne trebuie este timp, ca n-are sens sa ne ingrijoram de ce va veni, ca trebuie sa ne bucuram de oamenii care ne sunt alaturi acum, in prezent, De asemenea 2015 m-a invatat sa fiu mai blanda cu mine, sa imi accept mai usor greselile si mi-a demonstrat ca, cu rabdare pot realiza mult mai multe lucruri. Anul acesta am gasit linistea, am calatorit mult, am acceptat provocari. Am vorbit mai putin si am ascultat mai mult. Am fost mai introspecta si mai egoista in a petrece timp doar eu cu sufletul meu. Am pus accent pe calitate si am redus cantitatea lucrurilor si persoanelor din viata mea.

Ce-mi doresc pentru 2016? Cred ca pentru prima data in ultimii 8 ani nu am o dorinta anume. Vreau doar sa pastrez ceea ce am inceput, sa descopar, sa calatoresc, sa fac oamenii sa zambeasca, sa traiesc fiecare clipa. Cred ca 2016 va fi un an bun pe care astept sa-l descopar.

La multi ani!

Firul rosu

Micile gesturi duc la construirea unei relatii. Atunci cand intalnesti pentru prima data un om, esti atras de gesturi. De cele in care te regasesti, care te atrag, cele care iti displac. Aceste gesturi, cu timpul, creaza un cod intre parteneri, intre oameni, un cod ce poate fi descifrat doar de cunoscatori. Uneori, observand particularitatile acestor mici si aparent neinsemnate obiceiuri ma gandesc ca ele sunt liantul care impiedica relatiile sa nu se dezbine.

Revedeam acum cateva zile "When Harry met Sally" si intr-una din scene este urmatorul dialog:

" Harry Burns: You take someone to the airport, its clearly the beginning of the relationship. That's why I have never taken anyone to the airport at the beginning of a relationship.

Sally Albright: Why?

Harry Burns: Because eventually things move on and you don't take someone to the airport and I never wanted anyone to say to me, How come you never take me to the airport anymore?"

Si Harry are dreptate. Pornim intr-o relatie cu avant, facem gesturi mai mici sau mai mari de atentie si pretuire. Ne formam ritualuri specifice. Prea putine insa trec proba timpului si iti dai seama intr-o zi ca a trecut ceva vreme de cand n-ati mai dansat impreuna, ca n-ati mai flirtat unul cu celalalt, ca n-ati fost conectacti cu adevarat. Au disparut micile gesturi si au ramas doar momente de instrainare disimulata.

Desigur, o relatie este expusa la o multitudine de factori care o pot influenta incepand de la diferentele de personalitate ale fiecaruia si pana la grijile cotidiene si toata gama de factori externi. Insa, asa cum se intampla cu orice lucru bun, o relatie, pentru a rezista, are nevoie de munca si dedicare din ambele parti.

Realizam, ca intr-o relatie de lunga durata, o relatie care se presupune ca va dura chiar si o viata intreaga, partenerii sufera schimbari de toate felurile. Noi, oamenii, suntem programati genetic ca odata la 7 ani sa suferim modificari la nivel fizic si psihic. Astfel, ambii parteneri dezvolta noi comportamente care evident vor influenta rutina cuplului. De aici intrebarea "de ce nu mai esti ca la inceput?". 

Multe cupluri cad in aceasta capcana crezand ca micile modificari inseamna si alterarea iubirii, pentru unele chiar este o alterare si o instrainare pana cand constata ca noile lor versiuni nu se potrivesc impreuna. Cateodata disparitia micilor obiceiuri este un semnal de alarma dat cuplului. Ca individ iti dai seama foarte usor daca schimbarea provine dintr-o nevoie interna sau este influentata extern, asa ca stii cand sa spui "acesta sunt eu acum, nu pot reveni la ceea ce am fost, insa as dori sa ma cunosti asa cum sunt acum. Si sa ma iubesti."

In spatele usilor inchise

Se spune că cele mai pasionale relații se întâmpla dincolo de ochii lumii. Acest lucru este in mod cert adevărat. Dacă la început iți dorești să strigi in gura mare lumii ca ti-ai găsit partenerul de suflet, cu timpul, iți dorești ca lucrurile mărunte si minunate care se întâmplă intre voi să fie protejate de ochii indiscreți. Din experiența știu ca momentele de neuitat au fost poate cele pe care nu le-a știut niciun suflet ci doar eu si cel de lângă mine. Să iți povestești aventurile si explorările alături de un suflet drag este cu siguranță frumos însă întotdeauna trebuie sa-ti alegi cu grija auditoriul.

Married.... with children

E un lucru stiut ca din copilarie fetitele viseaza ca atunci cand va fi timpul potrivit ele se vor casatori cu un print cu care vor trai fericite pana la adanci batraneti. Aceasta convingere se pastreaza de-a lungul anilor si odata cu prima iubire ea creste si planurile devin si mai elaborate. Totodata, pe masura ce trece timpul si ne maturizam, experientele de viata ne invata ca aceste povesti cu sfarsit fericit nu se intampla cu aceeasi frecventa si acuratete precum in visele noastre. Uneori suntem dezamagite, alteori printul din poveste dispare si odata cu el dispar si planurile de viitor, alteori viata pur si simplu ne refuza brutal sa ne unim destinul de cineva, dorintele dispar. Povestile cu happy-end incep sa ni se para simple piese de teatru despre care ne dam cu parerea cat o sa tina. Dorintele noastre se schimba si ele si descoperim ca parca nu e rau nici cand ne bazam doar pe fortele proprii si ca singuratatea nu este deloc Urata atunci cand stii sa te iubesti.

 Timpul trece si incepi sa ridiculizezi tinerele de 20 de ani cu planul de 25 ani (maritata si cu primul copil pe drum). Ti se pare o irosire majora a vietii, cel putin mie mi se pare. Sunt cei mai frumosi ani pe care nu vrei sa-I ratezi supunandu-te unor presiuni precum casnicia si compromisurile aferente mentinerii ei. Sunt de parere ca pana la 27 ani trebuie doar sa traiesti, sa investesti in tine, sa inveti, sa cresti in toate sensurile posibile. La 20 ani nu stii ce vrei, cine esti, cum vrei sa-ti traiesti viata. Poate ti se pare ca stii dar crede-ma, habar nu ai. Am fost si eu asa. Cu toate lucrurile aranjate frumos pe hartie, pana cand a trebuie sa o iau de la zero si sa ma maturizez. 

Si totusi, exista o linie fina intre femeia independenta si matura gata sa cladeasca un viitor alaturi de altcineva si femeia independenta dar razvratita sa se incadreze in tiparele societatii. Eu fac parte din aceasta categorie, a celor care sunt capabile sa iubeasca si sa traiasca in armonie cu barbatul de langa ele insa nu vor a se lasa incastrate in niste tipare in care nu se regasesc. Nu sunt femeia care face mancare, nu vreau politeturi inutile atunci cand nu simt asta, nu imi doresc multe lucruri pentru care alte femei ar da orice sa le aiba in viata domestica.  Sunt o “eretica” gata sa fie crucificata apentru idealurile ei de libertate. Poate ca sunt radicala insa sunt de parere ca dragostea incatusata nu este dragoste deloc. 

Un act de casatorie nu dovedeste nimic. De cele mai multe ori este doar inceputul unui drum descendent al relatiei. Acel act creeaza o schimbare psihologica profunda facand din cei doi soti nistre straini in loc sa-i uneasca. Brusc, casatoria este o corvoada la care in mod surprinzator cei doi au agreat sa se inhame de comun acord insa acum este doar o arma de acuzare reciproca pentru asteptarile neimplinite. Casnicia devine spatiul pe care partenerii il umplu cu diverse lucruri (ex. copii, reguli, restrictii, planuri si amanari, vise la care renunta, etc.) care pe masura ce se acumuleaza sfarsesc prin a-i desparti. Astfel. in loc sa fie sanctuar pentru parteneri, casnicia ajunge sa fie piatra de moara atarnata de gatul celor doi. Desi respect conceptul de Familie, detest ceea ce societatea dicteaza referitor la viata comuna cu un partener, la ceea ce presupune si inseamna a fi o casnicie. Mi se pare aberant ca desi in foarte multe casnicii partenerii sunt nefericiti (declarati sau nu), acest lucru este considerat un lucru normal insa pentru o convietuire armonioasa si durabila avem un cuvant atat de urat precum Concubinaj.

Contrar a ce s-ar putea crede, parintii mei au avut si au o casnicie exemplara. Se iubesc de mai bine de 30 ani si mi-au oferit un exemplu de viata traita frumos. Eu asta imi doresc, o viata alaturi de cel ales de mine care sa nu fie stirbita de constrangeri si asteptari sociale (ex. Voi cand va casatoriti, cand veti face un copil, noi vrem nepoti cat mai putem sa va ajutam, etc.) Pentru mine toate aceste lucruri nu fac decat sa ma inhibe. Viata mea alaturi de barbatul meu o doresc interesanta, cu gesturi reciproce si naturale de afectiune, cu iesiri la cina nu doar de ocazii speciale, cu flori oferite pentru ca este vineri sau joi sau 11:11. O viata in doi se poate construi si altfel fata de ce e dictat de societate. Casatoria nu garanteaza  fericirea, din pacate acest lucru nu este inteles de marea majoritate. Cei care au divortat pot confirma acest lucru. 

Si totusi, aceasta este o parere pur subiectiva, fiecare este stapan pe propriul destin si isi poate alege viitorul.  Totusi, indiferent ca sunteti intr-o relatie sau o casnicie nu trebuie niciodata sa uitati ca sunteti acolo de bunavoie, ca fericirea sau nefericirea voastra vi se datoreaza in egala masura cu partenerul si ca daca vreti sa traiti o viata alaturi de acesta/aceasta trebuie sa munciti constant, impreuna, pentru a avea cea mai frumoasa Aventura a vietii voastre.

Provocare acceptata!

Orice nou inceput aduce cu sine nerabdare, nesiguranta si temeri. Cred ca cele mai frumoase schimbari din viata mea au fost cele care mi-au produs  o stare ridicata de anxietate si senzatia ca din acel moment nimic nu va mai fi la fel. Acelasi lucru il simt si acum cand voi incepe un nou proiect profesional. E un inceput de drum, o noua ocazie sa invat si sa ma indrept spre noi orizonturi.

Despre 2015 s-a emis ipoteza ca ar fi anul schimbarilor, asa ca eu il imbratisez cu speranta ca toate schimbarile care se vor produce sunt modul in care universul imi transmite ca sunt intr-un proces permanent de imbunatatire si dezvoltare. De asemenea, se zice ca atunci cand drumul tau pare sa conduca spre nicaieri, este bine sa ai o schimbare de directie.

Gandindu-ma putin la alegerile din ultimii ani, imi dau seama ca este crucial sa iesi din zona de comfort. Poate ceea ce pare o alegere gresita la un moment dat, iti va demonstra peste ceva timp ca a fost exact experienta de care aveai nevoie. Uneori poate pierdem intr-o directie dar castigam in alta. Poti avea impresia ca ai pierdut o oportunitate in plan profesional dar sa constati ca ai castigat prieteni cu care poti impartasi bucurii si tristeti. Am invatat sa ma incred in instinct, in apararea principiilor de viata si in faptul ca intotdeauna se va deschide o usa atunci cand o alta se inchide.

Stiu ca multi dintre cunoscutii si prietenii mei isi doresc o schimbare intr-un aspect sau altul al vietii lor. Vorbind cu acesti oameni mi-am dat seama ca intr-un final cu totii ne dorim acelasi lucru – un mai bine – chiar daca asta implica riscuri, schimbari majore, decizii radicale. Uneori nu apare nicio oportunitate pana cand nu inchidem un capitol al vietii noastre si suntem pregatiti sa scriem un altul.

“Jump, and you will find out how to unfold your wings as you fall.”

― Ray Bradbury

In spatele liniei...

Discutam astazi impreuna cu colegii de birou despre cat de cuminti sau nu, am fost in copilarie. Fiecare isi expunea propria poveste si propriile nazdravanii, unele mult prea crude, dupa parerea mea. Pentru ca in ultima vreme am invatat mai mult sa ascult decat sa vorbesc, curiosi de tacerea mea m-au intrebat ce tip de copil am fost. I-am dezamagit spunandu-le ca am fost un copil cuminte, retras chiar, bucurandu-ma in liniste de jocurile si jucariile mele. “Bineinteles”, au spus. “Tu si acum esti cuminte si la locul tau”

Am zambit gandindu-ma ca asta e ceea ce zic toti cei care nu ma cunosc sau nu imi doresc sa ma cunoasca. Asta mi-a scris si diriginta in albumul de final de liceu. Din fericire ei toti s-au inselat lasandu-se convinsi de aparente fara a se gandi ca sunt total dezinteresata in a-i lasa sa ma cunoasca. Nu toti oamenii au chimie si nu toti pot scoate ce e mai bun din ceilalti. De curand, cineva cu care abia ma cunoscusem  imi spunea ca sub chipul angelic  se ascunde o personalitate care o incanta. Asta pentru ca am facut click si acea chimie s-a manifestat lasand sa se vada pasiuni, dorinte, abilitati si alte lucruri care au oferit o imagine altfel fara de ce se poate citi la o prima vedere. De obicei sunt precauta in a lasa oameni sa ocupe mai mult spatiu decat este necesar in viata mea, iar cand o fac totusi, inseamna ca simt ca ceea ce ofer si primesc vine in cantitati egale.  

Ma incanta sa stiu ca am persoane care isi pot da seama daca zambesc cu adevarat sau doar din politete, ma inteleg dintr-o privire si schimbam replici fara a rosti un singur cuvant. Cred ca acestia sunt oamenii care conteaza cu adevarat. Restul doar ma vad ca materie existenta insa sunt orbi in a descifra altceva. Iar aici nu este vorba doar despre felul in care sunt eu perceputa ci in general despre cum oamenii reusesc tot mai rar sa perceapa esenta.

Pentru data viitoare cand veti privi o persoana, acordati-va un minut sa o priviti cu adevarat! Pe cine cunoastesti? Cine va cunoaste? Ce ati dori sa cunoasca? Ce va retine?

Toamna copilariei noastre

Lucruri de care mi-e dor toamna? Mi-e dor de lucrurile simple trăite la ţară cu bunicii şi străbunicii mei, de lumea magică a copilăriei când ziua te scăldau ultímele raze de soare, iar spre seară când se făcea răcoare te îmbiau coşurile fumegânde, semn că în casă este cald şi bine. Mi-e dor de culesul recoltei, de vecinii care se strângeau seara la clacă şi spuneau povesti şi glume până târziu în noapte, iar eu nu m-aş fi dat plecată nici în ruptul capului. 

Mi-e dor de cuptorul în care bunica cocea poamele pentru întreg satul, unde eu şi copii vecinilor stăteam seara şi coceam porumbi şi cartofi de parcă un exista nimic mai bun pe lume, şi râsetele răsunau târziu în noapte până vreun adult ne strica distracţia. 

Mi-e dor de casa cu vedere la drum a străbunicilor mei, unde străbunica îmi făcea plăcintă cu dovleac şi ghiveci, de faţa senină a străbunicului meu când îmi spunea poveşti şi întâmplări de viaţă, iar eu uitam de toată lumea în acest mic univers familiar. 

Mi-e dor de plimbările pe dealuri în zilele de toamnă târzie cu bunicii mei, fiecare având alte poveşti şi alte preocupări, aşa am învăţat toate pământurile familiei, “moştenirea voastră“cum spuneau ei, de acolo ne întorceam cu gutui, mere, alune şi nuci. 

Mi-e dor de serile în care bunica îmi făcea lipii pe sobă şi mă învaţa să lucrez cu andrelele. Mi-e dor de zilele când mergeam la părinţii mamei să culegem via şi insistam pe lângă tata să mă lase să zdrobesc strugurii, eventual tot acolo se mai afla un alt punct de interes, calul bunicului, eram în vârful lumii când mă lăsa să urc pe cal, avea pe atunci până şi o şa frumoasă. Mi-e dor de zilele când tata mă plimba pe bicicletă şi ne prindea ploaia, iar eu nu mă supăram, râdeam fericită până ajungeam acasă. Mi-e dor până şi de începutul anului şcolar, mama mergea cu mine să-mi cumpere haine şi rechizite, apoi totul mi se părea uşor la şcoală. 

 Mi-e dor de toamna aceea târzie, răcoroasă, când părinţii ne cumpărau pulovere călduroase, iar într-o dimineaţă bunicul venea în camera noastră şi spunea “fetelor, a nins peste noapte”, n-o să uit asta niciodată, cred că a repetat figura de când m-am născut eu şi până a trecut el în eternitate, săream fericite din pat direct în ghete şi poposeam în nămătul din curte, în câteva secunde toată familia făcea acelaşi lucru. 

Pentru mine toamna are un alt înţeles, înseamnă vremuri frumoase, tradiţii, oameni minunaţi, înseamnă ACASA. 

( text scris de sora mea, G.S.)