Cea mai lunga zi si cea mai intunecata noapte

 Era o liniste ciudata in capul si in sufletul meu. Nu ma grabeam nicaieri, nu imi faceam planuri. Analizam cu sete fiecare gest precum un spectator mut in fata unei opere de arta. Vroiam sa ating, sa simt, sa miros, sa-mi intiparesc pe retina toate detaliile. Cuvintele au fost putine, insa sufletul nu inceta sa vorbeasca. Era sarbatoare intre cele doua jumatati de suflet. Si-au spus totul fara ca niciunul din noi sa trebuiasca sa spuna prea multe cuvinte. Era o piesa muta, in care vezi doar oamenii zambind si deduci totul din gesturi incarcate de insemnatate. Imbratisari, priviri, un zambet larg si un „ne vedem mai tarziu...” urmat de un „pa” facut cu mana. O privire lunga...si un gand negru.

 Era prea liniste si prea cald cand s-a intunecat cerul. A inceput sa se scurga un firicel de sange. Moartea nu doare. Agonia da. Eram in agonie, ma sufocam cu propria viata spulberata. Fiecare ciob de realiate imi ucidea sufletul. L-am luat si l-am inchis intr-o incapere intunecata si am ramas sa infrunt dezastrul. Eram golita de orice, de trecut, de prezent, de viitor. Eram golita de suflet si ingerii imi ajutau inima sa bata. Nu ai vrea sa simti asa ceva, nu ai vrea sa vezi asa ceva, e un sentiment atat de urat, incat iti vine sa dai pumni aerului. Gol...vid...cautari desarte a ceva, a unei legaturi solide pe care stiam intotdeauna unde o gasesc fara ca macar sa caut. Nimic!

 -„Aici erai?”

 -„Dar unde ai crezut ca am plecat?”

Sufletul ca o casa

 Cateodata ma gandesc la sufletul meu ca la o casa, o casa mare, luminoasa, vopsita in alb si cu pete de culoare care sa o insufleteasca. Cateodata o vad pe tarmul inalt de langa mare, altadata se ascunde in munti, langa lacul cu sclipiri de diamant. Devine solida din piatra si lemn, sanctuar de emotii si vise. Aceasta casa e minunata, calda atunci cand mi-e frig, primitoare de fiecare data, solida si stabila neclintita de capriciile vremii, plina de dragoste si amintiri. Pe acestea le gasesti peste tot in jur, chiar imprastiate in jurul casei precum gardienii care strajuiesc templele sacre. Avertizeaza de la distanta ca locul e unul special, si numai cei care vin cu pace in suflet si dragoste in inima pot patrunde.

In fiecare incapere gasesti locul desemnat fiecarei persoane care traieste la mine in suflet. Insa casa mea e goala, nu e nimeni aici in afara de mine. Toti sunt liberi sa vina si sa stea cand vor si cat vor. Ei sunt liberi sa traiasca in locuri din afara fara sa le fie teama ca nu isi vor mai regasi locul din sufletul meu.

 Cateodata simt setea de libertate si imi deschid casa catre lume, catre imensitatea marii si catre maretia muntelui. Las porti, usi , ferestre deschise si las ca energia sa prinda viata. Altadata, ma inchid si imi ferec portile cu lacate si lanturi groase, nedorind companie si ma scufund in conversatii cu singuratatea. Ne asezam pe terasa seara si la un pahar de vin ne reamintim cum ne-am cunoscut si cat de tare ne-am antipatizat. Sau poate pentru ea am fost dragoste la prima vedere, nici acum nu stiu. Cert e ca nu a mai plecat si eu am invatat sa o accept si chiar sa mi se para frumoasa, sa o caut si sa o ademenesc sa ramana atunci cand dorea sa ma paraseasca.

In zilele de izolare ma vad doar cu propriile temeri si defecte, limite si dorinte. Ne asezam la masa ca niste prieteni vechi si ne renegociem relatia. De multe ori cedeaza vazand ca nu ma mai tem de uratenia si slabiciunea lor si ma lasa in pace. Altadata cedez eu si le permit sa ramana cateva zile in casa sufletului meu. Niciodata prea mult totusi.

 Cateodata primesc vizite, uneori zilnic din partea familiei si a prietenilor dragi, altadata primesc vizite de departe, oameni care se reintorc dupa mult timp si care ma intreaba de ce i-am lasat sa plece cand e asa bine la mine in suflet. Uneori ma viziteaza si straini care se opresc la porti si rareori ajung sa vada casa din pragul usii de la intrare. De cele mai multe ori ma complimenteaza „aveti o casa asa frumoasa, cum ati reusit, mi-ar placea sa stau aici...” altii doar o admira de la depatare intimidati fiind de portile inalte de fier forjat.

 Cabana de munte e sanctuarul meu, acolo nu ajunge decat familia si poate doi trei oameni. E locul cel mai secret si locul in care imi regasesc linistea si ma vindec. E locul in care am locuit pana acum cativa ani, ascunsa de lume si fara a fi expusa.

 In casa de pe plaja m-am mutat de curand, cand m-am horarat sa nu ma mai ascund de lume si sa imi infrunt demonii singura. Tot ce conteaza e ca indiferent unde ma aflu sunt ACASA. Fara cautari, fara rataciri, fara sa alerg dupa iluzii, fara sa tanjesc dupa locuinta altcuiva, fara sa platesc chirie unui suflet de negustor. 

 Acasa este intotdeauna locul unde iti e inima...iar inima mea este mereu aici cu mine.

Unde se duc visele cand mor?

Unde se duc visele cand mor? Si sentimentele care nu ne-au fost niciodata impartasite, cuvintele nespuse si chemarile sufletului? Se inchid oare undeva intr-o mansarda a sufletului in care nu urcam decat cand prezentul ne doare mai tare decat tot ceea ce n-am putut avea vreodata? 

 Lasam sa se astearna praful peste ele sperand ca astfel le va pali stralucirea si ca le vom dori mai putin. Si totusi, chiar daca sunt incuiate in cel mai indepartat colt al sufletului ne refugiem in ele de fiecare data cand suntem dezamagiti de ceea ce se intampla cu viata noastra. Pentru ca e intotdeauna mai usor de suportat ceea ce n-ai putut avea decat ceea ce ai si e departe de ceea ce ti-ai dorit vreodata. In jurul iubirilor neimplinite putem tese intotdeauna povesti despre cum ar fi fost, ce ar fi fost, in jurul viselor spulberate putem mereu reaprinde speranta ca vor renaste din propria cenusa, pentru oamenii care au plecat din viata noastra putem mereu sa ne imaginam ca se vor reintoarce. 

 Mansarda sufletului meu detine o colectie minutata de comori ascunse. Mereu cand o vizitez ma asez pe sofaua din mijloc pentru a putea admira in voie fiecare lucru pretios din colectie. Privesc cu emotie intalnirile de dragoste, privirile pline de dragoste si pasiune, imbratisarile stranse in plina strada, tachinarile copilaresti si noptile petrecute in bratele puternice de barbat. Ei sunt inmarmuriti precum niste statui, ce stau frumos asezate de jur imprejurul sofalei, suficient de aproape pentru a le putea marturisi soptit tot ceea ce n-am avut curaj vreodata sa o fac. In fata mea stau totdeauna toate lucrurile pe care mi le-am dorit si n-am ajuns niciodata sa le am din varii motive. In coltul de dupa usa, in stanga ferestrei, ascunse in umbra stau toate dezamagirile si increderea tradata. Niciodata nu luminez coltul ala, le vad rar, in noptile cu luna plina cand petrec zile intregi inchisa aici. Atunci ma chinuie vederea lor si ma cuibaresc in bratele iubirilor mele, care se strang in jurul meu dornice sa ma protejeze precum un scut uman. In dreapta mea langa fereastra, scaldati in razele calde ale soarelui stau oamenii care au plecat si pe care ii visez adesea reintorcandu-se. Ei se amesteca printre iubiri si ma alina vorbindu-mi despre momente frumoase din trecut. Nu tot ce se gaseste in mansarda e pierdut. Aici se gasesc si visele neimplinite inca. Le tin aici nutrind dorinte secrete ca si restul vor prinde viata de la ele. De fapt n-am renuntat la nimic din ce e aici sus. Pentru fiecare lucru exista inca scantei de speranta. Imi place mereu sa visez si sa creionez povesti de viitor in jurul lor. Fiecare isi are povestea in care eu traiesc. Fiecare iubire isi urmeaza cursul si impreuna traim pana la adanci batraneti. Calatoresc in toate locurile in care n-am ajuns inca si experimentez tot ceea ce n-am avut ocazia. Pot sa le ating si sa le simt, sa le miros si sa le gust. Aici e un loc minunat, desi uneori amagitor si in alte zile usor dureros. Cateodata nu urc aici cu zilele iar cateodata n-as vrea sa mai cobor pana cand ele nu vor face parte din prezentul meu. 

 Totul se constituie din momente furate...bucati de prezent, franturi de trecut, sclipiri de viitor. Amagiri, amagiri, amagiri...M-a prins noaptea in mansarda si luna a dezvaluit increderea tradata...

Poveste de doliu - Cand soarele rasare dupa 4 ani

Moartea nu ne intreaba ce planuri avem cand intervine. Nu o intereseaza ca ne-am planuit vacanta, nu o intereseaza ca ne aflam pe punctul de a ne implini visele, nu o intereseaza ca nu a sosit momentul, ea pur si simplu vine. Dupa impact, dupa soc si furtuni de emotii omul cumva e aruncat din tornada de fapte, emotii momente si oameni si se gaseste singur, golit de orice farama a orice l-ar putea tine sa nu se destrame si e fortat sa contempleze dezastrul. E ca si cum ai fi aruncat dintr-o masina care merge cu 300km/h si te prabusesti gol in plina strada intr-o noapte geroasa de noiembrie. Esti ranit, esti singur si tremuri, nu ai directie si nu vezi nicio scapare. Te simti mort pe interior dar mult prea viu ca sa simti cum durerea te jupoaie de viu. Esti abandonat in durerea ta, nimeni nu intelege, toti te considera o ciudatenie si toti fug de frica sa nu se contamineze. Moartea te marcheaza pe viata. Poate e o descriere mult prea dura pentru unii pentru a-i caracteriza pe supravietuitorii unei pierderi insa cei care s-au aflat acolo, pot spune contrariul. 

Statistic vorbind exista un procent destul de mare de oameni care s-au confruntat cu o pierdere si care dupa 1 an de doliu inca se afla in depresie. Personal, cunosc suficienti oameni care dupa destui ani de la pierderea unei persoane dragi nu si-au mai putut reface viata complet. Persoane care vor tanji pentru totdeauna sa aiba alaturi la evenimentele importante din viata lor acea persoana care le-ar putea intregi sufletul. Ziceam odata ca durerea pricinuita de moartea cuiva drag se simte ca si cum ti-ai fi rupt piciorul si ai invatat sa mergi schiopatand, da poti merge poti alerga poti dansa chiar dar nimic nu mai e la fel de usor, ti-e teama sa folosesti prea mult acea parte ca nu cumva sa te ranesti din nou. 

Pierderile din vietile noastre isi pun amprenta asupra noastra in timp din ce in ce mai acut si se resimt groaznic in momentele in care singura persoana care te-ar putea alina e cel pierdut. Cel care te-ar putea incuraja sa nu renunti la vise, cel care ti-ar putea stabiliza realitatea zguduita printr-o simpla imbratisare, cel care cu o simpla privire ti-ar spune o mie de cuvine si atunci realizezi cat esti de singur. 

Vindecarea vine greu; e precum reintoarcerea dintr-o calatorie lunga de cativa ani in care ai fost complet rupt de propria viata si fortat sa traiesti doar pentru supravietuire. Nimic nu iti mai pare familiar. Vindecarea nu vine niciodata fara suferinta. E ciudat nu? Se presupune ca n-ar trebui sa doara atat de tare dar simti cum te arde precum un fier incins in suflet. Sau poate doar purifica, ea arde tot ce a mai ramas din vechea ta persoana si te ajuta sa renasti precum un Pheonix din propria cenusa. 

Dupa ani de intuneric va rasari din nou Soarele. Roaga-ti sufletul sa aibe rabdare !