In spatele liniei...

Discutam astazi impreuna cu colegii de birou despre cat de cuminti sau nu, am fost in copilarie. Fiecare isi expunea propria poveste si propriile nazdravanii, unele mult prea crude, dupa parerea mea. Pentru ca in ultima vreme am invatat mai mult sa ascult decat sa vorbesc, curiosi de tacerea mea m-au intrebat ce tip de copil am fost. I-am dezamagit spunandu-le ca am fost un copil cuminte, retras chiar, bucurandu-ma in liniste de jocurile si jucariile mele. “Bineinteles”, au spus. “Tu si acum esti cuminte si la locul tau”

Am zambit gandindu-ma ca asta e ceea ce zic toti cei care nu ma cunosc sau nu imi doresc sa ma cunoasca. Asta mi-a scris si diriginta in albumul de final de liceu. Din fericire ei toti s-au inselat lasandu-se convinsi de aparente fara a se gandi ca sunt total dezinteresata in a-i lasa sa ma cunoasca. Nu toti oamenii au chimie si nu toti pot scoate ce e mai bun din ceilalti. De curand, cineva cu care abia ma cunoscusem  imi spunea ca sub chipul angelic  se ascunde o personalitate care o incanta. Asta pentru ca am facut click si acea chimie s-a manifestat lasand sa se vada pasiuni, dorinte, abilitati si alte lucruri care au oferit o imagine altfel fara de ce se poate citi la o prima vedere. De obicei sunt precauta in a lasa oameni sa ocupe mai mult spatiu decat este necesar in viata mea, iar cand o fac totusi, inseamna ca simt ca ceea ce ofer si primesc vine in cantitati egale.  

Ma incanta sa stiu ca am persoane care isi pot da seama daca zambesc cu adevarat sau doar din politete, ma inteleg dintr-o privire si schimbam replici fara a rosti un singur cuvant. Cred ca acestia sunt oamenii care conteaza cu adevarat. Restul doar ma vad ca materie existenta insa sunt orbi in a descifra altceva. Iar aici nu este vorba doar despre felul in care sunt eu perceputa ci in general despre cum oamenii reusesc tot mai rar sa perceapa esenta.

Pentru data viitoare cand veti privi o persoana, acordati-va un minut sa o priviti cu adevarat! Pe cine cunoastesti? Cine va cunoaste? Ce ati dori sa cunoasca? Ce va retine?

Toamna copilariei noastre

Lucruri de care mi-e dor toamna? Mi-e dor de lucrurile simple trăite la ţară cu bunicii şi străbunicii mei, de lumea magică a copilăriei când ziua te scăldau ultímele raze de soare, iar spre seară când se făcea răcoare te îmbiau coşurile fumegânde, semn că în casă este cald şi bine. Mi-e dor de culesul recoltei, de vecinii care se strângeau seara la clacă şi spuneau povesti şi glume până târziu în noapte, iar eu nu m-aş fi dat plecată nici în ruptul capului. 

Mi-e dor de cuptorul în care bunica cocea poamele pentru întreg satul, unde eu şi copii vecinilor stăteam seara şi coceam porumbi şi cartofi de parcă un exista nimic mai bun pe lume, şi râsetele răsunau târziu în noapte până vreun adult ne strica distracţia. 

Mi-e dor de casa cu vedere la drum a străbunicilor mei, unde străbunica îmi făcea plăcintă cu dovleac şi ghiveci, de faţa senină a străbunicului meu când îmi spunea poveşti şi întâmplări de viaţă, iar eu uitam de toată lumea în acest mic univers familiar. 

Mi-e dor de plimbările pe dealuri în zilele de toamnă târzie cu bunicii mei, fiecare având alte poveşti şi alte preocupări, aşa am învăţat toate pământurile familiei, “moştenirea voastră“cum spuneau ei, de acolo ne întorceam cu gutui, mere, alune şi nuci. 

Mi-e dor de serile în care bunica îmi făcea lipii pe sobă şi mă învaţa să lucrez cu andrelele. Mi-e dor de zilele când mergeam la părinţii mamei să culegem via şi insistam pe lângă tata să mă lase să zdrobesc strugurii, eventual tot acolo se mai afla un alt punct de interes, calul bunicului, eram în vârful lumii când mă lăsa să urc pe cal, avea pe atunci până şi o şa frumoasă. Mi-e dor de zilele când tata mă plimba pe bicicletă şi ne prindea ploaia, iar eu nu mă supăram, râdeam fericită până ajungeam acasă. Mi-e dor până şi de începutul anului şcolar, mama mergea cu mine să-mi cumpere haine şi rechizite, apoi totul mi se părea uşor la şcoală. 

 Mi-e dor de toamna aceea târzie, răcoroasă, când părinţii ne cumpărau pulovere călduroase, iar într-o dimineaţă bunicul venea în camera noastră şi spunea “fetelor, a nins peste noapte”, n-o să uit asta niciodată, cred că a repetat figura de când m-am născut eu şi până a trecut el în eternitate, săream fericite din pat direct în ghete şi poposeam în nămătul din curte, în câteva secunde toată familia făcea acelaşi lucru. 

Pentru mine toamna are un alt înţeles, înseamnă vremuri frumoase, tradiţii, oameni minunaţi, înseamnă ACASA. 

( text scris de sora mea, G.S.) 

NU iubim degeaba

IUBIM DEGEABA! Am scris pe peretele de langa lift acum cateva luni intr-o seara in care simteam ca duc toata greutatea lumii pe umeri iar singuratatea apartamentului nu-mi poate oferi niciun fel de mangaiere. Am scrijelit cuvintele cu furie, cu cheia lasand urme pe varul alb. Gestul a fost adolescentin rebel dar vroiam ca si altii sa fie martorii acestei razvratiri spontane sau mai degraba a unei capitulari dupa indelungi lupte cu speranta ca va sosi vremea cand nu o sa ma mai simt precum un lup singuratic ce urla la luna tanjind dupa companie.

La cateva zile dupa mica mea razvratire, ochii mi-au cazut pe literele de pe perete. Ceva insa era diferit acum. Cineva stersese cuvantul “degeaba” ingrosand cuvantul “Iubim”.

Am pufnit nemultumita gandind ca doar un adolescent indragostit putea sa afirme asta. Mi-am intarit din nou afirmatia “IUBIM DEGEABA” convinsa fiind ca de aceasta data va ramane intacta descurajandu-i pe alti romantici incurabili sa spere la iubiri imposibile si sa-i saleveze de la a trai sperante desarte.

Cateva zile nu s-a petrecut nimic, pana intr-o dimineata cand iesind din lift am vazut scris NU iubim degeaba! Un NU scris cu pixul ingrosat, cu litere rotunde si blande insa solid si aducator de speranta.

Am zambit; strainul care intrase in jocul meu mi-a facut ziua mult mai buna fara sa stie. Am desenat o fata zambitoare si un multumesc. Acum vad in fiecare zi , langa lift ca NU iubim degeaba si imi amintesc de toate motivele pentru care iubesc , de persoanele pe care le iubesc si le binecuvantez inca o data. Imi amintesc in fiecare zi ca nicio iubire nu este degeaba, ele exista in suflet cu un motiv…

P.S. Te Iubesc…

Cand incepi sa te iubesti pe de-a ntregul si iti permiti sa fii iubit de catre ceilalti, cand incepi sa iubesti, nu proiectiile cu care ai trait ani la rand ci omul in toata normalitatea sa, cu calitati si defecte, atunci , ceva in interior se schimba radical. Perceptiile tale, fricile tale, lucrurile pe care le valorifici si felul in care te raportezi la ceilalti se schimba. 

Cand te simti iubit si mai ales cand te iubesti in toata complexitatea ta, incepi sa nu mai accepti jumatatile de masura pe care inainte te rugai sa le primesti. Nu mai ceri doar nopti de dragoste si aventuri fugare ci iti doresti  experiente  alaturi de acelasi om care iti apreciaza zambetul si stralucirea din ochi.

De curand ii spuneam iubitului meu “cu tine vreau sa experimentez noi inceputuri”. Sa inveti sa te lasi iubit este cel mai frumos inceput. Cand stii sa-ti tii in permanenta garda sus, iti trebuie curaj sa-ti dezvelesti sufletul in fata cuiva, chiar si in fata cuiva care isi asterne sufletul si intentiile inaintea ta.

Sa simti liniste in suflet dupa furtuni internimabile de sentimente incercate, e cel mai frumos si ciudat sentiment din lume. Zic ciudat deoarce la inceput te simti golit de ceva ce nu poti identifica.  Prima reactie este aceea de fuga, dar dupa ce fugi si vezi ca nu te urmareste nimic rau, te intorci curios sa simti mai mult din plenitudinea acelei linisti.

N-as fi crezut niciodata ca perspectiva ti se poate schimba atat de mult. Si asta nu se intampla numai datorita unei relatii armonioase, ci pentru ca dupa indelungi cautari a ceva, am simtit anul acesta ca in sfarsit mi-am regasit bucatica de suflet lipsa. Am vazut cum sufletul renaste, cum zambetul mi se intregeste si cum chipul isi pierde din asprime.

Repet, atunci cand te iubesti suficient pentru a te lasa iubit, lucrurile se schimba.

P.S. …

Povesti cu pirati...

Ep. 1

M-am lasat din nou amagita de soaptele vantului de seara ce bate dinspre mare, sa deschid portile si usa la casa si sa-l las sa imi ravaseasca fiecare incapere, sa fluture draperiile si sa imi alunge dulcea somnolenta. M-a amagit usor ca o dulce adiere soptindu-mi la ureche cuvinte dulci si mangaindu-mi cald pielea. M-a ametit cu forta sa ravasindu-mi parul si acoperindu-mi vederea in timp ce ma impresura din toate partile. M-a amagit cu promisiunea ca-mi va aduce vesti de departe si imi va spune seara povesti despre locuri in care o sa ma poarte. M-a amgit si l-am crezut. Am crezut ca va adia usor in preajma mea si ca va sufla puternic atunci cand vom dansa seara pe terasa in lumina lunii si ca ma va insoti in plimbarile pe plaja. Am deschis portile si usile, ferestrele si obloanele dornica sa primesc un suflu nou de viata. A ravasit in schimb totul stricand ordinea fireasca, a sifonat perdele, a trantit ferestre, a spart geamuri mi-a furat ganduri si sentimente scrise pe foaie si le-a aruncat in mare. Ma indrept cu pasi grei sa inchid poarta cu lacat si sa imi strang cu grija lucrurile imprastiate, sa repar, sa curat. E seceta din nou. Marea e moarta unduindu-se usor fara vlaga si eu imi tin toate ferestrele inchise. Acum am grija sa nu se strecoare inauntru nicio adiere.

Ep. 2

...marea era calma la momentul in care mersul universului s-a schimbat. Fusese seceta in ultima vreme iar eu nu mai iesisem la plimbarile obisnuite pe plaja. Ma refugiasem in micul sanctuar construind barcute cu vele pe care sa le trimit pe mare sperand ca intr-o buna zi una sa ajunga la ocean. Noptile vantul ma ademenea sa-l urmez pe terasa pentru a ma incanta din nou cu promisiuni desarte si povesti cu pirati. In seara aceea insa eram doar eu, scrutand orizontul si lasandu-ma hipnotizata de unduirlie blande ale marii, cand valurile au aruncat pe tarm un naufragiat, lasandu-l inconstient sub lumina blanda a lunii. Fara sa gandesc l-am adus la mine in casa. Intinzandu-l pe canapea m-am indepartat usor privindu-l precauta. Era singurul strain care intra la mine in casa dupa ani de izolare. Dupa doua zile de somn profund in care toti demonii trecutului l-au chinuit, strainul a deschis ochii zambindu-mi de parca eram cadoul de Craciun care ii fusese ratacit de ceva vreme....

Ep. 3

…era familiara prezenta acelui strain la mine in casa. I-am oferit camera de la parter, acolo unde imi traiesc prezentul, cu vedere la viitor. M-a invatat in scurt timp, ca nu trebuie sa traiesc singura in casa asta minunata. Ca nu trebuie sa o tin ferecata cu lacate de teama ca cineva ar putea fi intruziv si mi-ar distruge echilibrul si intimitatea. Recunosc ca vazandu-l cum se plimba pe terasa viitorului si cum imi umple prezentul cu parfumul lui ma speria asa tare incat ma refugiam la mansard in amintirile mele prafuite si ciocaneam la usile vechilor iubiri pentru a-mi aminti ca ele sunt absente din viata mea, simple fantome care revin uneori doar pentru a-mi reaminti de anii de rataciri si insingurare.

Acum insa am invatat sa nu mai fug de acest lup de mare si doar sa urc eventual cateva trepte inspre etaj pentru a-l putea admira mai bine in interiorul sanctuarului meu.

Cateodata, la asfintit, ne insotim la un pahar de vin rosu, scrutand marea si admirand crampeie de viitor ce se desfasoara in timp ce noi dansam cu pasi usori.

Eu sunt gata sa-l insotesc in aventurile sale iar el e dornic sa faca acest loc portul sau favorit…