Invitatie la dans...

Bine, am sa dansez cu tine, desi n-am mai facut-o de mult, sau cel putin nu in doi. Am ruginit putin si nu ma misc in sincron. Ai rabdare iubitule, promit sa-mi reamintesc pasii si sa ma las purtata de ritm. O sa te rog doar sa ma conduci si sa fi ferm in miscari, nesiguranta ma sperie si gresesc pasii. Ametesc repede atunci cand ma rotesc asa ca te rog sa nu ma scapi din brate si sa ma prinzi daca o sa ma impiedic. Deja imi reamintesc muzica, cunosc melodia asta veche de cand timpul. Obisnuiam sa dansez atat de bine incat puteam sa le dau si altora lectii de dans. Stiu sa inventez nenumarate combinatii de pasi si ma adaptez ritmului dar o sa am nevoie de tine sa ma completezi si sa imi sustii miscarea. Imi plac mainile tale ce ma tin aproape, ferm, si ma poarta usor printre ceilalti dansatori. Ma alinti si imi soptesti cuvinte dulci iar zambetul tau e singurul reper atunci cand ametesc si nu mai vad nimic altceva in marea de oameni. Arata-mi pasii pe care nu-i stiu si invata-i pe ai mei astfel o sa avem propriul dans stiut doar de noi. Mi-am reamintit totul cu tine, chiar si primele notiuni le-am reinvatat. A fost ca si cum as fi invatat sa merg din nou.

E ciudat cand se trezesc atatea simturi pe care am si uitat ca le am. “Draga mea o sa dansam la nesfarsit...”, asa mi-ai spus.

Niciodata departe.Niciodata singura

Se spune “Să nu iubeşti niciodată ceva ce nu e sigur şi stabil. E ca şi cum ai spune că iubeşti pământul care îţi fuge de sub picioare.” Ceea ce iubesc eu e solid ca o stanca, nemiscat in fata furtunilor si imi ofera siguranta a 1000 de razboinici niciodata invinsi in lupta. Intotdeauna stabil, intotdeauna acolo, intotdeauna langa mine. Iubesc delicatetea trasaturilor dure parca sculptate in piatra, prea fine si prea perfecte pentru a nu ma intreba de fiecare data daca nu cumva e un inger. Iubesc statura impunatoare precum a unui razboinic de marmura ce vegheaza de sus orasul si ochii cu irisi de catifea in care ma afund pentru a uita de mine si de care ma las inocent hipnotizata. Iubesc atingerea fina a mainilor sale pe pielea mea si micile scantei ce se produc la atingerea trupurilor noastre. Ne electrizam unul pe altul si asta e energia care ne mentine vii. Iubesc zambetul care imi incalzeste iarna din suflet si imi aduce lumina in ochi. Iubesc forta si vulnerabilitatea in aceeasi masura. Iubesc mandria cu care isi tine capul sus precum un rege si siguranta bratelor sale. Iubesc senzatia de “acasa” cand ii adorm in brate si cum inima se aseaza la locul ei atunci cand e in preajma. Si totul e fluid si totul e usor atunci cand el e cerul si pamantul si simt ca niciunul nu se clatina sau se destrama... si e stabil si e solid si e aici acum cu mine.

I hate the world today

....si chiar mi-a ajuns! Sa cad, sa ma ridic, sa sper, sa lupt. Sa apar un suflet mult prea ranit, sa afisez un zambet incomplet, sa risc, sa pierd si sa renunt. Pentru azi mi-a ajuns, atat de tare incat ma doare totul si corpul si-a redus functiile vitale. Respir usor si imi simt inima ca un bolovan mult prea greu in piept ticaind si avertizandu-ma ca e pe cale sa explodeze. Nu mai aud nimic de ceva vreme, m-am afundat in liniste si imi ascult doar scrasnetul dintilor ce se strang fortandu-ma sa nu plang. Sa nu vars lacrimi ce imi vor arde pielea. Ma ascund in intuneric pentru a nu-mi vedea ochii chinuiti de durere si regret. Imi pun o mana in dreptul inimii si izbucnesc in lacrimi... iarta-ma ca te-am ranit din nou, ti-am promis, de atatea ori...am dezamagit, din nou.

Incerc sa ma imbratisez dar mainile imi sunt moarte si zac inerte pe langa corp, ma strang ghem si urlu pe interior. Caut sa evadez, sa chem ingerul pazitor dar Raiul e prea departe acum. Intr-un tarziu ma ridic si imi torn un pahar de vin. Rosu...sa ascunda durerea, sa o spele si sa ma amorteasca, sa nu mai simt si sa imi ia sufletul. Sa ma goleasca de sentimente si sa visez ingeri. Simt gust de fragi...Adio, am plecat la ingeri!

In oglinda

Ma ucide tristetea din ochii ei atunci cand o privesc. Chiar si cand rade ma doare. Stiu ca fiecare zambet ascunde un strigat de ajutor, stiu ca fiecare sfortare mi-o rapeste tot mai mult din brate. O privesc din cealalta parte a camerei cum surade politicos si intorc capul sa nu-mi vada lacrimile. As vrea sa ma duc la ea si sa o imbratisez, sa-i spun ca poate plange alaturi de mine, ca eu n-o voi intreba ce i s-a intamplat sau daca cineva i-a facut rau. As vrea sa-i spun ca ma ucide faptul ca n-o pot face sa zambeasca cu adevarat. Ca ma induioseaza forta cu care lupta in fiecare zi, ca ma face sa tresar si ma innebuneste de teama gandul ca ar putea fi ranita din nou. Ca mi-e teama nu pentru ea, pentru ca stiu cat este de puternica, ci pentru mine ca nu voi rezista sa o vad ranita din nou. Urasc sa fiu eu cea slaba dintre noi doua. Fug pentru cateva clipe departe de gratia si puterea cu care isi duce povara pe umeri. Nu pot privi cum focul din suflet si lumina din ochi ii sunt incarcerate nestiind cand va sosi momentul eliberarii lor. Ma ard lacrimile in timp ce ma refugiez sa-mi plang neputinta. Trag adanc aer in piept, imi reiau zambetul calm si pasesc cu barbia sus in incapere. O privesc, ma priveste. Zambim si incepem sa dansam pe acorduri triste de pian.

Wasn`t meant to be

Cand iti dai seama ca ai atins maturitatea? Atunci cand te afli in fata a ceea ce ti-ai dorit de foarte mult timp si realizezi ca nu esti suficient de bun pentru a avea acel lucru. Ca esti o persoana complet diferita si ca nu poti sa pari ceva mai mult decat esti la momentul respectiv si trebuie sa renunti la lucrul mult dorit. Afli ca trebuie sa mai muncesti in a te slefui pentru a-l merita. Si partea cea mai grea e sa te indepartezi si sa lasi pe altul sa il ia. Satisfactia faptului ca ai facut ceea ce trebuie paleste mult in fata sentimentului de furie si neputinta care te sufoca. Iti blestemi limitele si teama, iti analizezi viata si incepi sa spui ca n-ai facut suficient, incepi sa inventezi defecte si complexe fiind furios ca nu te-ai construit suficient de bine si trebuie sa iei totul de la capat, sa adaugi structura mai rezistenta, sa umpli goluri, sa finisezi si sa oferi flexibilitate pentru o potentiala schimbare in viitor si extindere catre noi orizonturi. Dar asta va fi maine, acum esti mult prea dezamagit de tine si refuzi sa te privesti stiind lupta ce se da in interior. Pe de o parte vezi un copil speriat si vulnerabil pe care ai vrea sa-l iei in brate si sa-l mangai pe par spunandu-i ca va fi bine, iar pe de alta ai vrea sa urli adultului ce sta in fata ta si sa-l provoci sa iasa din cochilia sa blestemata. Dar deocamdata nu poti sa faci nimic din toate astea, privesti in gol si te ascunzi in intuneric...pana maine!