Forta

Incep o alta etapa. O etapa plina de forta, o etapa in care sunt guvernata de hotarare si ambitite. Simt cum imi curge frenetic prin vene forta, forta bruta si nestapanita de a-mi schimba viata, de a rupe barierele, de a sfarama tot ceea ce imi poate sta in cale. Simt hotarare si ambitie in fiecare fibra a corpului meu. Mi-am reamintit cine sunt si din ce sunt facuta. Sunt alcatuita din cele mai frumoase calitati pe care Universul mi le putea da, sunt produsul oamenilor care sunt sau care au fost prezenti in viata mea. In fiecare parte a corpului meu exista bucati din sufletele lor. Exista forta, exista frumusete, exista integritate, exista dragoste. Sunt un produs minunat al unor oameni absolut magnifici. Azi, acum simt ca lumea imi apartine. Acum, am absolut totul in mainile mele. Mi-am invins teama, am recapatat controlul si pot din nou sa ma avant in viata. Am forte noi care ma ajuta sa ating noi orizonturi.

Momente furate. Clipe. Vise

Am adormit si am avut un vis frumos. Te-am visat pe tine, am visat cum ne cautam reciproc, aproape speriati ca nu ne vom regasi in locul deja stiut. Dar ne-am gasit si ti-am sarit in brate. A fost ca si cum n-ar fi trecut atata timp, ca si cum cu o noapte inainte as fi dormit in bratele tale.
A fost un vis frumos, real si magic in acelasi timp. Emotii, euforie, tu si eu. Dar m-am trezit si nu esti langa mine, nu-ti simt bratele in jurul meu, nu imi spui “hai sa mai dormim”, nu primesc zambetul de buna dimineata si nici nu furi saruturi.
A fost doar un vis…dar stai…de ce am adormit pe canapea? Si de ce sunt imbracata? Si parul meu are parfumul tau si iti simt atingerea pe piele. N-a fost un vis. Ai fost cu mine. Dar de ce-ai plecat? De ce pleci mereu?
N-a fost un vis, a fost doar o noapte…doar nopti in care pot sa te am.

Doar o noapte

Doar o noapte…Undeva intr-un oras, un el si o ea se intalnesc. Corpul ei tremura usor in timp ce se indreapta inspre locul intalnirii. E noapte iar vantul mangaie incet orasul. El o asteapta nerabdator. Priveste imprejurimile si isi imagineaza cum ar arata o viata a lor. O zareste indreptandu-se inspre el zambind si cu parul ravasit de vant. E a lui, in sfarsit a lui, o poate din nou vedea, atinge , saruta. Si timpul se opreste in loc. Sunt doar ei, doi indragostiti ascunsi de ochii lumii, sunt doar ei si noaptea in care isi pot face nesfarsite promisiuni.
El o strange tare in brate de parca ar vrea sa o integreze in fiinta lui si niciodata sa n-o mai lase sa plece. Ea il saruta tandru si ar vrea sa-I spuna cat i-a lipsit, cat si cum il iubeste, insa stie ca iubirea lor se va sfarsi in zori. Nimeni nu stie de ce fug, fug si se doresc, se apropie si se sperie. In noapte e liniste. Se privesc si se tin in brate.
Amandoi stiu ca in curand se va face dimineata…si iar devin straini.

Inspre viitor

Se zice ca nu e bine sa privesti in spate dar uneori e chiar indicat sa privesti peste umar pentru ca astfel iti poti da seama de drumul parcurs. Eu, pana nu demult, priveam permanent in urma, nu conta ca in fata era un drum lin, nu conta ca in fata poate era o priveliste de-ti taia rasuflarea, eu nu vedeam nimic din toate astea. Priveam numai in spate si uneori incercam sa ma intorc de-a dreptul, poate chiar sa fac cale intoarsa definitiv daca timpul si realitatea concreta n-ar fi ireversibile.
Dar intre timp am invatat sa privesc si in fata. Nu stiu cum, cand si de ce dar am inceput sa devin curioasa de ceea ce se afla in fata mea. Paseam si cu fiecare pas vroiam sa mi se dezvaluie si mai mult din peisaj. Astfel dorinta mea de a descoperi noi orizonturi m-a facut sa nu mai privesc numai in spate. Am inceput sa pasesc cu mai multa incredere, cu mai mare dorinta, cu pasi mult mai siguri si alerti. Acum, dupa ce deja mi-am testat stabilitatea, ma avant de-a dreptul spre viitor, intind bratele si incep sa alerg. Rad ca un copil cand descopar placerea pe care drumul meu mi-o ofera, ochii imi stralucesc si inima imi bate mai tare. Intampin fiecare lucru care imi apare inainte cu multa bucurie, il infrunt cu mult curaj si il astept cu nemasurata speranta.
Ma avant in viitor cu o inima noua, imi pretuiesc prezentul pentru ca stiu ca e tot ce am, rememorez trecutul, comoara sufletului meu. Privesc in spate si vad ce am invatat, ceea ce odata am fost si ce am devenit.
Sunt gata sa incep o noua etapa in viata.

Azi am avut viitorul!

A fost din nou furtuna. Furtuna din suflet s-a dezlantuit dupa ce mult timp am crezut ca pot sa o inchid undeva in vreo camaruta uitata. Dar acum a trecut si chiar daca a rascolit totul in calea ei m-a facut sa ma stabilizez si mai mult, sa cred mai mult in mine si sa nu ma mai clatin la prima adiere de vant. Am invatat sa spun eu sunt mai buna, am invatat sa spun eu pot, eu merit, dar mai ales eu vreau si voi obtine. Azi, am simtit pace, azi a fost senin in sufletul meu, azi, mi-am vazut viitorul. Stiu ca, asa cum spunea un om drag mie, sunt pe strada cea buna, stiu ca ma indrept inspre ceva bun, inspre ceva maret, inspre a deveni ceva absolut minunat. Si mai stiu ca nu sunt singura, ca exista cateva persoane minunate care imi sunt alaturi, pe care le iubesc si fara de care n-as fi putut sa realizez absolut nimic. Stiu ca am toate atributele si calitatea sufleteasca necesara de a face parte din viata oricarui om doritor sa ma aiba in viata lui. Eu sunt in miscare permanenta, ma dezvolt, cresc, ma imbunatatesc si ma reinventez constant. Am micul meu univers absolut minunat, alcatuit din lucruri atat de frumoase care ma insotesc in transformarea mea personala. Sunt recunoscatoare pentru fiecare lucru din viata mea si ofer absolut tot ce eu as astepta sa primesc. Poate maine va fi din nou furtuna sau poate va fi doar soare dar stiu ca azi am avut liniste, azi am avut viitorul.

My Mystery Man

Sunt indragostita. Da, indragostita nebuneste de un barbat misterios, un barbat despre care stiu foarte putine dar care ma fascineaza de fiecare data cand il intalnesc. Cine este barbatul meu misterios? N-as putea spune. Tot ce stiu e ca ma atrage ca un magnet si ma pierd de fiecare data in ochii lui hipnotici. E un inger intunecat de o frumusete nepamanteana si alura diavoleasca irezistibila. E un barbat puternic, pasional, cu temperament fierbinte. Un barbat plin de viata si forta curgand prin corpul tanar si nestapanit care isi lasa marca peste tot pe unde trece. E cel ce ma face sa simt ca traiesc, cel care cu o simpla privire imi scaneaza sufletul, e cel care ma are, cel pe care il doresc. Cel care ma face sa ma simt cea mai frumoasa femeie, cel care ma face sa uit si ma electrizeaza cu fiecare atingere. Cel care in mod normal ar trebui sa-mi fie interzis. Privind in ochii aia hipnotici ma pierd de fiecare data. Simt cum sunt inghitita de magia lor, de marea aia intunecata. Trasaturile fine ale fetei sale sunt ferme si maxilarul bine definit. Imi trec degetele prin parul matasos si scurt, ii sarut fruntea cu piele catifelata, mangai gatul puternic si ii simt umerii lati de barbat tanar ce vibreaza de forta. Prin bluza moale de bumbac ii simt pieptul puternic, piept la care imi place sa ma cuibaresc si imi pun mainile in jurul mijlocului ingust si musculos. Imi lipesc corpul de al lui si simt cum mainile sale cu o piele incredibil de fina imi mangaie fata, ii observ fascinata forta care o emana, masculinitatea dar si delicatetea incheieturilor fine. Observ cum cureaua de piele scumpa a ceasului sau ii inconjoara incheietura mainii sale stangi. Privesc pandantivul cu snur de piele ce-i mangaie gatul puternic. Sunt hipnotizata de barbatul asta misterios, atat de fin dar atat de puternic, atat de complicat si simplu totodata, atat de bun si de bland dar extrem de hotarat si ambitios. Simt cum ma pierd din ce in ce mai mult de fiecare data cand il vad. Simt cum ma indragostesc din ce in ce mai mult de barbatul meu misterios.

Si nu ma pot opune. Am fost hipnotizata!

Printre ruine

Odata am fost o printesa intr-un castel, odata am avut un print, odata am stiut ce inseamana puritatea, fericirea, siguranta. Dar povestea nu s-a incheiat cu happy end. Castelul meu s-a sfaramat, regatul meu a fost distrus si printul mi-a fost ucis. Astfel, am devenit luptatoare, am fost razboinica propriilor ostiri, am purtat razboi cu propria viata si am redevenit propria stapana. Am ajuns din nou in regatul meu. Stau si imi odihnesc corpul obosit de lupta pe un zid ce odata se inalta maiestuos. Cuprind cu privirea tot ce imi apartine si dupa care am tanjit. Peste tot vad numai ruine, un castel distrus, resturi fumegande, totul numai cenusa si fum. Imi privesc oamenii care m-au urmat credinciosi in lupta. Suferinta le-a lasat si lor urme adanci in suflet si pe fata. Asta era si viata lor. Rascolesc, cauta si cerceteaza totul in jur doar doar vor gasi o urma de viata, un fir de speranta sau ceva ce n-a fost distrus.
Aproape mi-am pierdut speranta. La ce bun toate astea? Pentru ce am luptat oare? Am crezut in victorie insa ce am castigat? Asta nu e victorie, asta nu e viata...si nici macar moarte. Asta e iad! Plec capul aproape resemnata, chem oamenii sa le spun ca nimic n-a avut sens, ca totul e pierdut si ca sunt liberi sa plece. Privesc inca o data in jur. Simt vantul cum imi mangaie incet fata, inhalez aerul proaspat si imi las ochii sa cerceteze albastrul intens al cerului. Ma asez si simt iarba sub palmele mele. Imi trec degetele prin ea si o simt moale, cruda si proaspata. A renascut dupa incendiu. Ma ridic si alerg spre stejarul meu favorit. Odata mare si impunator acum ramas doar o scorbura. Mangai scoarta dura si parca caut ceva. Ma rog, ma tem, ezit dar sper. Am gasit!!! Speranta. Tot ceea ce imi trebuia...un lastar. Daca am innebunit? Nu, cu siguranta nu. A renascut. Viata mea. Nu a murit, nu s-a dus, e inca aici ingropata undeva sub ruine. Ea e aici! Si e a mea.
Mi-am regasit viata. Sunt gata din nou. Dar nu de lupta, sunt gata sa cladesc totul din nou. Dupa un razboi indelungat in care n-am stiut ce inseamna pacea, ce inseamna speranta, cum se simte linistea, cum sa zambesc si cum sa ma bucur fara teama, acum trebuie sa las armura jos. Acum cand am obtinut victoria, cand temerile intunecate mi-au fost infrante, cand mi-am recucerit viata, trebuie sa las armele jos si sa devin un simplu muncitor. Razboinica va inlocui sabia cu ciocanul pentru a recladi tot ce a fost distrus.
Sunt gata sa renasc din propria cenusa, sunt gata sa spun din nou Asta e viata mea !

Slabiciuni...

Schimbarea. Indiferent daca o cautam sau nu ea vine. Vine si rascoleste totul in jur indiferent daca e o schimbare in bine sau nu. Ceva in noi se schimba, dispare. Am vrut o schimbare. Prin urmare, am crezut ca mutand mobila in camera voi avea parte de acea schimbare de care viata mea are atata nevoie. Ei bine m-am inselat. Stand in pat am realizat ca indiferent de pozitia lui problemele mele raman aceleasi. Si l-am mutat. Iarasi, la locul initial. Am stat si am privit. Camera era la fel. Eu eram la fel. Aceleasi ganduri dar totusi acumulasem ceva nou. O noua experienta. Pentru cateva zile am trait ceva diferit, ceva nou, chiar daca era ceva nesemnificativ precum mutatul patului. Cred ca in viata indiferent de ce se intampla putem alege daca privim lucrurile ca pe ceva bun, ceva rau, ca pe o problema ce ne da viata peste cap sau ca pe o experienta care indiferent daca e buna sau rea ne imbogateste si ne ajuta sa ne dezvoltam cu mai multa intelepciune.
Dependenta. De-a lungul timpului ne cream dependente. Dependente care ne distrug, care ne macina, dependente de anumite persoane sau lucruri. Oricum ar fi ele dependentele intotdeauna vor fi prezente in viata noastra. Si de multe ori realizam ca nu putem trai fara ele. Realizam ca chiar daca ele ne fac rau vom suferi chiar si mai mult daca vom renunta la ele. Dependenta de o persoana e cea care ne macina cel mai mult sufletul. Renuntarea la dependenta de o persoana e aproape imposibil de realizat. De multe ori preferam raul provocat de aceasta decat sa suportam suferinta de a renunta si a trai fara acea persoana. Devenim orbi, surzi si acceptam toate conditiile impuse de aceasta doar pentru a nu o pierde. Si totusi...cand brusc ne trezim si realitatea ne izbeste ne intrebam: Cum a putut sa faca asta? Am gresit cu ceva? Am facut totul exact cum vroia.
Da, am facut totul cum vroia dar am fost orbiti de dorinta de a fi cu acea persoana. Am inchis ochii, ne-am astupat urechile si ne-am zidit idolul pe care sa-l adoram. Dar cand idolul s-a spart in mii de farame a ramas doar moloz. Si suntem debusolati, pierduti, refuzam sa admitem realitatea, ne interzicem sa rabufnim, sa acuzam, sa ne cerem drepturile, sa recunoastem ca am gresit, ca am fost tradati cu buna stiinta, ca ne-am lasat orbiti de propria dependenta. Si apoi, vine partea cea mai rea, vrem razbunare. Dar nu, nu asupra idolului nostru mult adorat. Asupra celorlalti care au fost martori ai tradarii sau oameni inocenti a caror singura vina e ca sunt fericiti sau sunt doar accesibili pentru a ne revarsa furia, durerea. Dar gustul razbunarii nu e niciodata echivalent cu gustul tradarii care il simti pe buze arzandu-ti sufletul. Niciodata nu va fi. Razbunarea e dulce dar dureaza infim de putin si nici macar nu vei putea sa o savurezi pentru ca satisfactia se va risipi sau mai rau va intarzia sa apara. In schimb te vei simti si mai rau. Rau din toate punctele de vedere. Golit. Inecat in noroiul sufletesc cu care arunci in dreapta si in stanga doar pentru a face rau, doar pentru a face ca senzatia de vid sa dispara. Si nu dispare.Apare doar disperarea. Crunta, rece si taioasa ce taie in carne vie. Si incet te distrugi, aluneci pe panta distrugerii, te dezumanizezi, te indepartezi de omul care erai si devi o umbra palida a celui ce odata ai fost. Esti prins in mocirla asta si te scufunzi din ce in ce mai adanc. Cateodata, cineva te prinde de mana fix in momentul in care mocirla e gata sa te inghita. Alteori, te scufunzi fara ca nimeni sa sesizeze macar disparitia ta.
Esti pierdut in uitare...

De ce?

Ne place sa credem ca avem un scop, ca avem o menire si ca indiferent de obstacole la final vom primi o rasplata pe masura. Si daca tot ce ne asteapta la final nu e decat o moarte absurda si apoi uitare? De ce trebuie sa ne supunem normelor sociale, doar pentru a fi buni cetateni si poate cineva va observa conduita noastra ireprosabila? Si cu ce ne incalzeste sa fim buni cetateni? Cu ce ne incalzeste sa fim oameni buni cand cei din jur oricum ne injura. De ce nu putem fi egoisti si pur si simplu sa ne traim vietile cum ne plezneste noua capul? Sa nu mai plecam fruntea cand viata ne doboara spunand ca poate meritam, ca poate la final vom primi un loc caldut si bun unde nimic nu ne mai atinge. Nu! Viata e aici, aici putem avea locul nostru caldut si nu undeva la 5m sub pamant. De ce trebuie sa fie totul atat de complicat? De ce nu putem exprima sentimentele cele mai frumoase persoanelor care le iubim fara sa ne rusinam? De ce trebuie sa facem publicitate propriei persoane ca si cum am fi o marfa ce trebuie frumos ambalata si pusa pe raft? De ce nimeni nu mai iubeste pe nimeni doar pentru inocenta din priviri sau pentru faptul ca e cea mai amuzanta fiinta posibila? De ce trebuie sa purtam masti care sa ascunda adevarata noastra fata? De ce toata lumea cauta sa raneasca fix persoana care o iubeste cel mai mult? De ce toata lumea simte nevoia sa distruga tot ce e innocent, tot ce e pur? De ce cream monstrii? De ce devenim noi monstrii?

Putere. Speranta. Hotarare. Eu

M-am dezechilibrat de multe ori, m-am poticnit, am cazut. Dar niciodata n-am renuntat. Toti m-au privit cazand, toti m-au vazut ridicandu-ma. Se simte atat de bine caderea. E cea mai mare satisfactie sa simti durerea caderii pentru ca atunci cand te ridici e al dracu de bine sa simti gustul victoriei. Desi atunci cand am cazut, m-am sfaramat in mii de cioburi acum nu regret. Am invatat si m-am intors mult mai puternica, mult mai hotarata, mult mai buna. Ceea ce nu te ucide te face mai puternic se spune. Foarte adevarat. Si fiecare zi in care pui suflet in ceea ce faci, nu conteaza ce, indifferent ca construiesti rachete nucleare, operezi pe creier sau pur si simplu lenevesti, e speciala, e a ta si nu e un bun garantat, e un dar. Asta e viata, asa se intampla lucrurile, trebuie doar sa dai 100%, sa crezi in ceea ce faci. Viata e construita din momente in care cazi, te ranesti, te tarasti dar te si ridici si ripostezi si furi ceea ce ti se cuvine daca viata nu-ti da. E in puterea fiecaruia sa ia orice ii ofera viata si sa il transforme in ceva bun. Acum, privind in trecut, realizez ca am construit din absolut nimic o noua viata, minunata, plina de satisfactii. Si am alaturi oameni pentru care lupt si incerc sa-i apar de tot ce le-ar putea face rau. Cand nu esti singur, continui sa lupti, treci peste orice, ramai puternic, pentru ca ei sunt langa tine. Impreuna trecem peste toate. Chiar si peste lucrurile mai putin frumoase si peste adevarurile dure. Chiar daca uneori as vrea sa nu mai cresc, sa raman asa pentru totdeauna, realizez ca pe masura ce timpul trece devin persoana care intotdeauna mi-am dorit sa fiu.

Un inger si-a primit aripile

Ceva s-a schimbat. Cumva am inceput sa vad altfel lucrurile. Un suflet la fel de ranit m-a facut sa inteleg ce drum lung am parcurs si mai ales ca ranile sufletului meu nu mai sangereaza. Dor, sunt prezente dar s-au inchis. Si ce e si mai ciudat e ca nu le mai privesc cu ranchiuna si regret, nu mai e furie, nu mai e amaraciune pentru ca stiu ca datorita lor sunt mai puternica, pentru ca stiu ca datorita lor pot intelege un alt suflet la fel de ranit. Stiu ca nu pot face nimic pentru a sterge acele rani, nu pot da timpul inapoi, nu pot recupera nimic din tot ce odata aveam. Dar pot sa construiesc mai departe, pot sa ii ajut si pe altii sa-si reconstruiasca vietile distruse. Azi am recitit fragmente din jurnale, am zambit amar vazand intunericul ca smoala ce ma inconjura si reusea foarte des sa ma impinga dincolo de limitele omenesti. Am zambit triumfator tuturor sentimentelor intunecate cu care m-am luptat. Eu eram acum cea care le controla si le inabusea facandu-le sa dispara. Am fost prea mult timp prizoniera durerii, am plecat prea mult timp capul in fata singuratatii, m-am temut mult prea mult de intunericul din suflet. In fiecare zi…dar cumva am iesit din iad, am reusit sa supravietuiesc. “...ma simt ametita, anesteziata, totul e dus, distrus, uitat. Simt cum ma degradez, cum ma afund si mai adanc in namolul sufletesc.Totul e dus cioburile unei vieti perfecte zac in fata mea. Stau si le privesc incapabila sa spun: Asta e viata mea!” Cam asa suna una din multele mele scrieri din jurnal. Acum, stiu ca daca am reusit sa supravietuiesc acelor lanturi si torturi voi fi capabila sa sfaram si sa infrunt absolut orice imi va sta in cale. Am murit dar am renascut mai puternica, mai inteleapta si mai buna. Sunt stapana propriului destin din nou. Asta e viata mea acum! Un inger si-a primit din nou aripile!

Al tau. A lui

Exista in viata noastra lucruri, dorinte ce ne fac sa simtim ca viata e mai frumoasa, ca posedand acel lucru sau implinindu-se acea dorinta traim mult mai intens, zburam pana la cer si inapoi. De foarte multe ori nu luam in considerare riscurile, nu luam in considerare parerile celorlalti, suntem numiti nebuni sau venetici pentru ca riscam prea mult, ca dorim ceva ce ne poate rani la un moment dat. Si da logica ar fi adevarata, si da ar trebui sa stam pe ganduri si la un moment dat sa renuntam la acel lucru care desi ne-ar face sa traim viata la intensitate maxima ne-ar si putea-o curma la fel de rapid. Dar vine si momentul in care iti amintesti de ce iti doresti acel lucru, momente in care poate ai fost aproape de realizarea acelui vis, clipe in care ai revenit la viata doar datorita acelui lucru si atunci lasi logica deoparte, lasi temerile si restrictiile celorlalti si poate chiar si ale tale si iti fixezi din nou ochii pe obiectiv. Si gandurile tale se indreapta numai intr-o singura directie, prin fata ochilor tai trec imagini ale unor momente unice care te fac sa vibrezi usor de placere si vrei sa le simti din nou. Senzatii intense iti rascolesc trupul si nu mai simti si nu mai vezi decat placere. Placere provocata de acel unic lucru care ti-l doresti. Si rabdator astepti, stii ca intr-o zi va veni, stii ca intr-o zi va fi al tau…stii ca o sa-l posezi si el o sa te posede…Al tau , a lui..