Candva am fost numita razboinica

Candva am fost numita razboinica, “Ce face razboinica mea?” Poate ca asta sunt, poate ca asta mi-e menirea. Sa fiu mereu in razboi cu viata. Niciodata sa nu renunt. Frica este ucigasul mintii.
Am invatat un lucru pretios dar dur, nimic nu dureaza in viata asta, prin urmare trebuie sa te bucuri de ceea ce ai, cand ai, pentru ca in scurt timp iti va fi luat. Raman doar amintirile unor clipe nepretuite.
De multe ori incercam sa ne impotrivim, luptam pentru ca comorile sufletului nostru sa nu ne fie furate. Dar de cele mai multe ori nu reusim sa invingem, cateodata toate eforturile noastre sunt in van. De multe ori deciziile sunt luate fara noi. Suntem pusi in fata faptului implinit, atunci socul ne paralizeaza. Nu poti riposta, nu poti urla stai si privesti paralizat cum tot ce iubesti iti e furat. Iar cand iti revii din amorteala si soc deja e mult prea tarziu. Nimic nu mai e. Incepi sa cauti disperat, incepi sa speri ca e un vis urat. Simti cum disperarea si furia crescanda te sufoca, te inghit.
Numai cine a trecut prin asa ceva stie cum se simte. Numai noi putem cunoaste durerea fara margini. Si nu, nu pot sa mint, sa spun timpul vindeca. Pentru noi, cei care n-am putut riposta, n-am putut lupta pentru ceea ce iubeam nu exista vindecare. Durerea devine mai mare, ramai mereu cu speranta in suflet ca intr-o zi cosmarul va lua sfarsit. Teama ca totusi poti face ceva dar nu stii te tortureaza, cosmaruri in care te lupti cu demonii durerii tale te chinuie in fiecare noapte. Te trezesti epuizat, repetandu-ti ca nu e posibil, asta e realitatea, sunt simple vise reflectate de farama de speranta din suflet cum ca intr-o zi vei recupera comoara pierduta. Asta nu e posibil.
E o lupta continua pe care o duci in fiecare minut si care te ucide pe interior incet dar dureros. Atunci, vrei sa urli pentru o alta viata, pentru o a doua sansa. Pentru ca noi, cei ramasi, suntem meniti sa traim. Suntem cei care luptam cu viata.

A mai ramas ceva?

Viata mi-a oferit cate putin din tot ce-si poate dori un om. Nu pot spune ca am avut o viata grea, nu pot spune ca am pierdut multe lucruri in viata, dar pot spune ca am pierdut lucrurile esentiale vietii. Mi-am pierdut o jumatate de suflet, mi-am pierdut inocenta sufletului, mi-am pierdut forta de a ma razvrati destinului, mi-am pierdut cel mai bun prieten si mi-am pierdut visele. Viata mi-a daruit tot ce se poate darui unui om pentru a se simti implinit dar mi-a luat si tot ce-l poate face pe un om sa spuna ca nu-si mai doreste sa existe. Acum, as vrea doar sa spun stop. Acum, as vrea doar sa se sfarseasca chinul. Dar nu-mi permit luxul de a renunta. In sufletul asta acoperit de cicatrici exista inca forta nebuna ce nu ma lasa sa renunt. Exista dorina de a recladi tot ce a fost distrus si mai presus de toate exista dorinta de a fi fericita din nou. Asa ca refuz sa plec capul, refuz sa ingenunchiez si ma rog ca totusi sa mai fi ramas ceva bun si pentru mine.