Tanjesc. Asta pare cuvantul perfect pentru a descrie starea sufletului meu. Tanjesc dupa ceva...acel ceva ce ma infioara, ce ma impietreste si ce ma vindeca. Acel ceva ce imi picura durere si ma imbata de placere. Tanjesc sa regasesc acel ceva. Mi se formeaza un nod in gat si un vaier prelung precum chemarea unui lup mi se ridica in gatlej si se sugruma singur incapabil sa se faca auzit. Dorinta mea ma bucura si ma inspaimanta, dragostea si pasiunea ma ard si ma tin departe. Tanjesc sa am dar nu e loc si pentru mine.
Eu, cea care as merita cel mai mult.
Ceea ce-mi doresc nu e intangibil desi nu poate fi atins de oricine, e incredibil de frumos, pur si liber, ohhh dar cata libertate si cata placere. Partea frumoasa e ca il cunosc, acel ceva, atat de rar...partea proasta e ca e al tuturor numai al meu nu. E detinut de toti intr-un mod profan care ma doare. Precum sigiliul unui rege atotputernic care ajuns pe mainile cui nu trebuie e folosit pentru a sparge nuci.
Ai crede ca dupa indelungi chinuri si timp asezat in ani peste noi o sa uit, ca chemarea va adormi inauntrul meu si ca voi uita, ca nu voi mai stii cum arata, cum se simte, cum se aude. Ca nu voi mai tresari cand e la kilometrii departare si ca nu-l voi mai auzi cand se apropie. Ai crede ca dupa timp si timp inima mea se va vindeca de aceasta dragoste, ai crede ca nu o sa mai am mereu senzatia de “complet” atunci cand fur momente prin preajma sa. Nu, nu e cineva...e CEVA! Ceva ce nu poate fi inteles
decat de mine.
