Caz de vatamare...

Impact. In cazurile de vatamare impactul declanseaza, ca prima reactie a corpului, anestezia. Corpul se inchide subit, dintr-o data nu mai auzi bine, vederea ti se incetoseaza si creierul reactioneaza slow-motion, inima bate rar. Corpul stie sa se protejeze de impact, evacuandu-te imediat din zona afectata. Esti lovit in plin dar esti suficient de anesteziat cat sa nu vezi cum realitatea este sfaramata. 

Rani. Cand ne ranim, locul ranit arde, sangereaza, carnea se zbate chinuita de durerea ce o tortureaza, marginile ranii se intind una dupa cealalta pentru a fi intregi din nou. De asta tipam atunci cand suntem raniti, tipam dupa ceea ce a fost pierdut, tipam pentru ca ne simtim expusi, vulnerabili gata oricand de a fi atacati de cel ce ne simte slabiciunea. 

Cicatrici. Ranile ajung mai devreme sau mai tarziu sa se cicatrizeze. Dar cicatricile iti vor aminti intotdeauna prin ce ai trecut. Si o vor face in fiecare zi ploioasa in care te vor intepa, ustura si se vor inrosi amintind cat de adanc ai fost ranit. Nu toate cicatricile sunt dureroase, unele vor ramane doar ca sa-ti aminteasca gentil ca in timp ai devenit mai puternic. 

Vindecare. Probabil vine ultima si cel mai greu. Vine atunci cand nu te mai doare, cand nu mai regreti, cand nu mai astepti explicatii si nu mai porti ura. Vine in timp si uneori cand deja ti-ai pierdut speranta ca lucrurile se vor aseza. Vindecarea vine odata cu iertarea si renuntarea la trecut. Te elibereaza si iti garanteaza un nou inceput.

Metamorfoza...

Sunt cumva din alta lume construita din tipare diafane fara laturi care sa ingradeasca ceea ce sunt. Nu ma incadrez in normele oamenilor si nu traiesc in sincron cu societatea. Fac doar ce simt, ma sacrific pentru vise ma izolez cand ma iubesc cel mai mult precum se ascunde un indragostit cu iubirea sa departe de ochii lumii. Nu ma incorsetez doar pentru a ma potrivi intr-un context si nici nu ma schimb pentru a fi acceptata. Nu am nevoie de lucruri mari pentru a ma simti importanta si nici nu strivesc ce e mai mic ca mine pentru iluzii de putere. Zambesc atunci cand sunt trista si rad cu lacrimi, plang de fericire imbratisez fara motiv, din dragoste. Sunt un savant nebun in pasiunea mea si ma plictisesc lucrurile frivole. Imi plac duritatea otelului si aripile fluturilor. Sunt insetata sa comunic si indragostita de tacere. Sunt fascinata sa descopar si sa invat, toate in practica daca se poate. Ma plictisesc si ma irita barierele care se pun talentului. Lasati-ma sa practic si apoi veti decide daca sunt cea mai buna!!! Traiesc o alta lume, o lume in care imi cresc aripi si pot sa zbor. Poate ca sunt un inger sau poate un fluture. Ma transform...

Sanctuar...

Am disparut. M-am hotarat intr-o zi de joi plecand de la birou sa imi iau un mic bagaj si sa dispar intr-o alta lume. Mi-am aruncat rapid in rucsac o pereche de blugi vechi, un pulover lalai si cateva tricouri. Am ascuns insa si o pereche de bikini rosii si o sticluta cu parfum. Mi-am pus ochelari fumurii si am iesit din apartament precum un fugar urmarit de politie. M-am simtit mai bine in timp de ma indepartam zambind vinovat si privind orasul ce ramanea intrebator in urma. Am ajuns tarziu in noapte in ascunzatoare astfel incat n-am putut saluta cum se cuvine lacul si muntele...am lasat-o pentru dimineata cand vom conversa la o cafea invelita in patura moale de lana. M-am oprit pentru o clipa si am ascultat linistea netulburata a vechiului meu prieten. Am intins mana catre pulberea de stele ce cernea magie si imi servea drept calauza, cu luna plina complice. Parea a fi trecut o vesnicie, creierul meu neputand inregistra nicio informatie cu privire la spatiu si timp, eram doar eu intr-o cabana de munte. Ciudat cum timpul aici s-a oprit si totul a ramas la fel ca acum multi ani cand am vizitat-o prima oara. Ascunsa de munte, construita din piatra si lemn, calda cu semineul de piatra tronand la parter si cu ferestre largi cu vedere inspre lac. Am adormit in timp ce lemnele trosneau in semineu si umbrele jucau pe perete. Si am oftat...pace. Dimineata m-am trezit fara efort, fara nelinisti si fara ganduri, fara dor sau dureri. Am ascultat o clipa...tot liniste...si am zambit. Am deschis larg usile inspre terasa si am inspirat cu pofta aerul rece al diminetii. Mi-am facut cafeaua si micul dejun si m-am mutat pe micul ponton de langa lac. Invelita in patura m-am lasat mangaiata de razele blande ale soarelui si am privit indelung scanteierile de diamant ale apei. Nu-mi trece niciun gand prin cap, nu simt nicio chemare in suflet, as putea ramane aici o vesnicie fara sa ma gaseasca nimeni. Niciodata n-am iubit singuratatea ca acum. O imbratisez o respir o las sa ma invaluie in valurile ei negre pentru ca lumea sa nu ma gaseasca. O las sa-mi acopere ochii si sa-mi astupe urechile. Nu vreau sa vad pe nimeni si nu vreau sa vorbesc cu nimeni decat cu propria persoana de care ma simt profund fericita. Ma ascund si ma camuflez cu mai multa pricepere cu cat lumea se incapataneaza sa ma scoata la lumina. Nu vreau sa vad o lume care m-a dezamagit, nu vreau sa imi faca promisiuni de mai bine. De data asta nu mai exista a doua sansa. In lumea mea singura care primeste o a doua sansa sunt eu. Am scos totul din suflet si n-am ramas decat eu, m-am inchis din nou in propria lume si am aruncat cheia in amintirile uitate. Aleg singuratatea, ma aleg pe mine. Muntele imi murmura cuvinte de dragoste si ma primeste in bratele lui.