Doar vise

Azi-noapte l-am visat. Îmi imbratisam iubitul, era tăcut si nemişcat dar puternic si frumos ca un zeu. Mi-am putut trece degetele peste pieptul lui dezgolit peste spatele lui cu muşchi reliefaţi si braţele puternice si calde, peste tatuajul lui cu pantera zgâriindu-i braţul drept. Si am oftat. Un oftat din tot sufletul ce arata ca pentru câteva clipe zbuciumul din suflet s-a oprit, un moment de respiro, un moment in care din nou piesele matricei au fost puse laolaltă îmbinându-se perfect. Acum oftez din nou dar de data asta din cauza sfâşierii sufleteşti, din cauza durerii ce îmi taie in fasii mici sufletul deja sfărâmat, aşa cum pantera din tatuajul lui ii sfâşia braţul cu ghearele. Deşi consider dragostea imensa ce i-o port o binecuvântare, mă doare îngrozitor de tare in acelaşi timp. Deşi au trecut opt ani in care am fost alături de el permanent si inca doi in care ar fi trebui sa mă împac cu moartea lui, bărbatul asta minunat inca mă fascinează, inca îl doresc cu disperare. Sunt puţine cuvintele care ar putea descrie tot zbuciumul sufletesc. Ştiu doar ca atunci când, chiar si in vis, îl întâlnesc si îmi permite sa mă odihnesc pentru o clipa in braţele lui, durerea dispare total, sufletul meu nu se mai zbate ca o pasare prinsa in colivie, totul e cuprins de linişte, împăcare, ca si cum am ajuns la capătul cautarilor mele. Si eu îl vreau pe el. Doare atât de tare.

There will always be him

E straniu cat de puternica poate fi dragostea. La prima vedere pot spune cu uşurinţa ca dragostea e o mare prostie, o himera, o utopie. Dar aia nu e dragoste. Iubirea adevărata, dragostea adevărata , pura e incredibil de solida, poate lupta împotriva oricărui lucru, poate vindeca si rănile cele mai adânci si poate ierta si cea mai mare trădare. Pentru ca iubeşti acea persoana. Niciodată nu mi-a plăcut expresia pana când moartea ne va desparţi deoarece consider ca dragostea poate depăşi aceasta bariera cu uşurinţa. Poate acum ceva vreme începusem sa mă îndoiesc ca o poate face insa acum ştiu si vad ca dragostea e capabila sa dăinuiască chiar daca sufletul pereche iţi e furat.
Pentru mine dragostea e mult mai puternica, pentru mine dragostea a reprezentat forţa de a supravieţui zi de zi. Doar ca sa-l iubesc pe el. Acum după doi ani de când dragostea vieţii mele mi-a fost luata cu brutalitate inima mea inca si-l doreşte cu disperare. Dragostea mea pentru bărbatul nu perfect dar absolut extraordinar e indestructibila. A suferit multe lovituri, a fost pusa de multe ori la îndoiala, a fost capabila sa ierte trădarea si a renăscut mai puternica. Dar pe langa binecuvântarea dragostei pe care o simţi inradacinata in suflet pentru totdeauna vine si momentul in care simţi ca-ti arde sufletul. Pentru ca nu poţi sa o impartasesti sau daca o impartasesti o faci in fata unei fotografi, a unui mormânt gol. Si cu cat trece si mai mult timp cu atât doare mai mult. Pentru ca iubeşti. Pentru ca e pentru totdeauna.

Daca totul ar pieri

Daca totul ar pieri si n-ar ramane decat el, eu as continua sa exist. Iar daca totul ar ramane si el ar fi nimicit universul s-ar transforma intr-o uriasa lume straina mie si mi s-ar parea ca nu mai fac parte dintr-insa.

Asa ma simt eu in fiecare zi in care sunt obligata sa traiesc fara el intr-o lume complet straina. Chiar si propriul chip propriul corp desi frumoase mi se par ale unei straine. Si de fiecare data raspunsul din capul meu e acelasi: daca el ar veni, daca el s-ar reintoarce acasa atunci totul ar disparea si ar ramane numai el, iar eu as reveni la viata. Daca asta s-ar intampla n-ar mai trebui sa fac alegeri,pentru ca ar fi el, pentru ca intotdeauna va fi el. Perfect, sufletele noastre s-ar imbina perfect fara a exista vreo urma care sa indice unde se termina unul si incepe celalalt. Ar fi mai natural decat aerul, decat soarele decat orice. Pentru ca ar fi el. Dar pentru mine nu va mai exista niciodata vindecare. Sunt omul care arde blestemat sa nu-si gaseasca niciodata linistea. Ma uit in jur si vad lucruri, locuri, fete cunoscute dar fara el nimic nu are sens. Stau blocata in lumea asta straina incapabila sa pun capat suferintei sau macar sa gasesc un ceva care sa-mi dea o urma de speranta. Las totul sa curga, sa se întâmple dupa voie, sunt incapabila sa ma implic in ceva ce as considera ca ma leaga, ca-mi rapeste libertatea, ca m-ar putea incomoda daca in mod miraculos si imposibil el ar reveni acasa. Simt cum ma pierd pe masura ce sufletul meu nu-si gaseste linistea atat de mult dorita, simt ca ma instrainez pe masura ce durerea se simte tot mai acut cu trecerea timpului, simt ca uit cine sunt pe masura ce timpul trece implacabil si speranta ramane totusi undeva suspendata in aer, asteptand.