Pe mine nu m-a invatat nimeni sa
ma vindec. Da, am avut persoane care au mers alaturi de mine, unele stiau prin
ce chinuri trec, altele doar isi puteau imagina, insa nimeni nu m-a invatat sa
ma vindec de durere. Mi-am consumat durerea si m-am lasat consumata pana
cand a devenit parte din propria fiinta.
Am traversat cicluri, date si evenimente, pe care altadata le-am fi sarbatorit
impreuna, stirbiti precum o farfurie de
portelan careia i-a sarit smaltul, frumosi dar imperfecti, cu urme ce nu
se pot sterge si rani nevindecate.
Ritualurile le-am creat manata de
durere dar niciodata nu m-au alinat. Din contra, am urat cu toata fiinta
diminetile de Craciun in cimitir sau fiecare zi de nastere ce ma prindea singura
la miezul noptii inecandu-mi amarul intr-un pahar de vin si gandinu-ma ce
ironic suna „La multi ani!”. Ati fost intr-un cimitir in dimineata de Craciun?
E atata liniste si pustiu in timp ce ingerii de marmura sunt acoperiti de fulgi
pufosi de zapada. E atat de trist si de taios aerul, parca dinadins sa te
convinga sa pleci. Cimitirul, eu l-am
gasit pustiu de fiecare data, cu mortii adormiti sub stratul gros de zapada.
Vii cu speranta ca il vei simti pe cel drag aproape de tine dar te regasesti
singur in acel peisaj sumbru si pleci cu sufletul greu ca nu i-ai putut aduce
lumina si nici ca nu il poti readuce acasa. Si totusi de fiecare data cand am
intrat pe usa casei i-am regasit pe cei dragi in jurul mesei, toti, si mortii
si vii zambindu-mi.
Ei sunt mai mult cu noi acum
decat daca i-am vizita la cimitir zilnic. Pentru ca ii purtam in suflet,
indiferent cum ar fi. Tristi, furiosi cu dor, cu dragoste, cu impacare sau cu
lucruri nespuse, cu reprosuri sau cu multumiri, ii pastram in suflet si am vrea
sa avem ocazia sa le putem spune pe toate. Am invatat in timp, ca legaturile de suflet nu
se rup niciodata si ca moartea nu ti-i poate rapi pe cei dragi din suflet.
Amintirile sunt numai ale tale si chiar daca in timp iti par prea putine, sunt
momente in care te invadeaza fiecare detaliu al fiecarui minut petrecut
impreuna si te simti plin de tot ce a insemnat viata ta impreuna cu cel drag.
E ciudat cum durerea se alina in
zilele obisnuite si se acutizeaza in momentele in care ar trebui sa fii cel mai
fericit, cum in acele momente simti doar ceea ce lipseste si te gandesti doar
la cine nu-i acasa cu tine. Dupa ce s-au adunat suficiente date de nastere,
Craciunuri, sarbatori si evenimente pe care intotdeauna le-ai fi impartasit cu
cei pierduti, o sa te intrebi din ce in ce mai des cat s-ar fi schimbat, ce ai
ratat sa cunosti si n-ai mai avut timp, daca intr-adevar ai reusit sa pastrezi
intacta amintirea in suflet sau daca totusi odata cu timpul detaliile s-au
estompat. De asta iti faci ritualuri ca sa iti exersezi mintea sa nu piarda
detalii importante si sa se asigure precum un bolnav cu tulburare
obsesiv-compulsiva ca nu il va pierde pe cel drag definitiv in gaura din suflet
produsa de moartea celui drag.
In fiecare an incepi un nou ciclu
de vindecare, gasesti noi modalitati de a-l aduce pe cel drag mai aproape de
prezent si totusi nu o sa existe niciodata vreun eveniment in viata ta in care
sa nu simti ca la masa e un loc gol, ca lipseste cineva si ca ai permanent
tendinta de a-i cauta chipul in incapere.
