Legaturi sufletesti sau doar interese comune???

V-ati pus oare intrebarea ”contez?” „ce diferenta fac eu in viata celor din jur?”, „cum ar arata viata fara mine?” De cele mai multe ori dorim ca raspunsul sa fie „da, contezi, viata mea fara tine ar fi mult mai saraca.” Sau „mi-ai schimbat viata’, „ai aparut exact cand aveam nevoie de tine”, s.a. Eu as putea spune asta multor persoane din viata mea. Le-as putea spune ca m-au salvat cand eram intr-un loc foarte intuncat al existentei mele doar prin blandetea si atentia lor. Le-as putea spune ca m-au inteles mai bine decat m-ar fi putut intelege oricare alta persoana foarte apropiata, desi nu ma cunosteau, sau ca ii port in suflet desi au ales sa nu fie prezenti in viata mea. 

 Dar ei oare ce mi-ar putea spune mie? 

 Am fost numita „ïdioata” pentru ca-mi pasa ce ar putea crede si simti altcineva vis-a-vis de mine, cand lumea de fapt a devenit un loc foarte rece si egoist in care nu mai exista sentimente si legaturi intre oameni. Dar atunci ce sens mai are sa investesti in oameni cand reciproca nu este valabila? Ce sens mai are sa te indragostesti, ce sens mai are sa respecti, ce sens mai are sa daruiesti un loc in viata ta cand celalalt isi va pastra mereu sufletul inchis sau va alege comoditatea unei legaturi fara provocari, fara sentimente si fara nicio tresarire sufleteasca? Oare nu mai exista interes pentru profunzimea legaturilor dintre oameni, oare a murit orice urma de implicare si dorinta de a construi un front comun in care sa se regaseasca persoanele implicate? 

Vad oameni care desi se plang ca partenerii sunt egoisti in relatie si ii fac sa se simta groaznic, aleg si continua sa se complaca in acea legatura decat sa incerce sa construiasca ceva sanatos cu cineva caruia chiar ii pasa. Vad oameni care aleg comfortul fara emotii al unei relatii decat sa simta fluturii si tornada emotiilor langa o persoana care ii provoaca sa devina mai buni, care le ofera perspective de egalitate si crestere in relatie. 

Toti fug speriati. Se intorc la cei care i-au ranit doar pentru ca ii cunosc si le e comfortabil sau se intorc sa traiasca impreuna cu acea persoana fiind insa straini unul de celalalt. Interese comune, vieti separate, status oficial: impreuna! Si asta se presupune a fi un happy end. Nu si pentru mine. 

 Refuz si de fapt mi-e imposibil sa pun stop sentimentelor si sa ma folosesc de oameni precum niste marionete intr-un teatru de papusi. Da imi pasa si da ma implic multe prea repede, mult prea profund si mult prea intens. Si da ma ranesc, de cele mai multe ori, dar asta face parte dintr-un risc asumat. Riscul de a darui o bucata de suflet. 

 Oare sentimentele au murit in oameni? Oare le e asa frica sa mai simta si prefera sa se asocieze cu alte persoane in functie de interesele care primeaza? Oare trebuie neaparat ca oamenii sa fie impreuna doar in functie de interese si activitati comune in loc de sentimente si stari sufletesti? Oare succesul unei relatii consta mai mult in a face parte din aceeasi categorie decat sa incerci sa-i prezinti celuilalt viata ta si sa-l inviti sa isi gaseasca un loc acolo? Oare singurul criteriu de selectie al unui partener de viata sau de relatie este daca se uita la aceleasi emisiuni ca noi sau daca merge sau nu pe motocicleta sau prefera ski in loc de snowboard , rock sau hip hop? Am devenit oare atat de superficiali incat sa respingem oamenii in functie de hobby-uri sau preferinte? Am devenit atat de comozi sa alegem in functie daca poate sau nu sa faca aceleasi lucruri ca noi? 

 Si daca este asa, mi-as dori sa existe un buton de Restart in care inima sa reinceapa sa simta!

Acolo unde esti...mi-e dor...

Cand o persoana devine complet pierduta pentru noi? Cand consideram ca o persoana a iesit definitiv din vietile noastre?

Cand nu ne mai e dor? Cand nu ne mai intrebam ce face, cand  nu mai vrem sa impartasim lucruri impreuna sau cand trec zile fara ca macar sa avem un gand despre ea?  Eu inca ma gandesc la o multime de persoane care au iesit definitiv din viata mea insa la care ma surprind gandindu-ma . Au ramas precum niste fantome care imi bantuie gandurile si noptile fara somn pe care le petrec privind cerul si band un pahar de vin. Si care e scopul lor in gandurile noastre? Care este semnalul pe care aceste fantome ale trecutului mai mult sau mai putin indepartat vor sa ni-l transmita? Sunt oare cuvintele ramase nespuse care ne bantuie? Sau modul in care oamenii au iesit din viata noastra? Avem nevoie de incheiere pentru a ne gasi linistea si pentru a ne elibera de cei pe care i-am pierdut dar nu uitat?

Ma regasesc de cele mai multe ori in cercul unei vieti bantuite, cuvinte nespuse, finaluri nedeslusite, abandon, disparitii bruste, imposibilitatea de a-mi lua ramas-bun. Cu cat se repeta scenariul, cu atat mai mult simt ca am usi ale sufletului ramase deschise si pe care sunt incapabila sa le inchid. Asa ca ma refugiez noptile in balcon, cand toata lumea doarme, si port discutii lungi cu propriile fantome. Le spun cat de mult mi-au atins viata si cat de dor imi e de ei. Le spun ca mi-am dorit ca ei sa nu plece niciodata dar acum nu am idee unde sunt, stiu doar ca sunt departe de mine. Le spun sau de fapt ma rog sa fie fericiti, indiferent unde sunt, ce fac, cu cine sunt. Ma rog sa-si gaseasca linistea si directia pe care o cauta in viata. Si in secret, o mica bucatica de suflet se roaga sa-i revad, sa se reintoarca.

Acum, intr-o noapte fara somn, inchin un pahar de vin inspre stele si vars putin cat pentru a bea si mortii. Mi-e dor...de cei care imi sunt aproape, de cei care se indeparteaza, de cei care au plecat si de cei pe care n-o sa-i mai vad niciodata.