Acum stiu ...

Am aflat cum e singuratatea aleasa. Pana acum statutul de femeie singura, suprasaturata de singuratate mi se parea o povara mult prea grea de dus. Acum, dupa saptamani de cautari interioare si conflicte acerbe in mod miraculos si total inexplicabil am ajuns sa cunosc singuratatea aleasa. Ce e singuratatea aleasa? Singuratatea aleasa e starea de impacare cu tine si cu lucrurile care sunt prezente sau nu in viata ta. Faptul ca tu alegi sa fi singur si te simti bine cu statutul aceasta fara a avea absolut niciun fel de ganduri de genul “ma simt atat de singur” e absolut extraordinar. Ba chiar devin putin infatuata atunci cand ma aflu intr-un loc si observ ca mai multe persoane vor sa-mi atraga atentia. Si daca alta data lucrul asta ma facea sa ma simt mai bine sau chiar sa am speranta ca printul va aparea de nicaieri pe un cal alb si ma va salva de la singuratate acum doar zambesc putin rautacios si intorc spatele bucurandu-ma de puterea si independenta care singuratatea mea aleasa mi le confera. Personal ii invidiam pe acei oameni care cunosteau aceasta stare, ba chiar i-am intrebat cum se simte si mai ales nu intelegeam cand mi se spunea ca nu, nu se simt singuri. Acum am gasit raspunsul la toate intrebarile.
Daca pana acum am cunoscut singuratatea impusa de cauze mai mult sau mai putin independente de mine acum eu sunt cea care aleg. La o analiza oarecum superficiala pot spune ca si inainte alegeam sa fiu singura dar totusi exista diferenta data de speranta ca poate intr-o zi voi intalni acel specimen care s-ar putea ridica standardelor mele si atunci se va sfarsi singuratatea mea. Acum, las lucrurile sa se intample si ma bucur de beneficiile statutului meu de femeie singura si independenta.

Tot ce esti tot ce sunt

Intr-o zi de toamna cand copacii isi lasau ultimele frunze sa cada, plimbandu-ma pe strazile laturalnice ale orasului, l-am intalnit pe Dumnezeu. Statea asezat pe o bordura, cu privirea abatuta fumand ultima tigara din pachet. L-am intrebat unde a fost. Mi-a spus sa-i cer orice. “Unde ai fost cand totul s-a sfaramat?unde ai fost cand aveam atata nevoie de tine? Mi-am petrecut tot timpul cautand printre ruinele vietii distruse si tot ce aveam nevoie era o speranta care niciodata n-a aparut. Am trait ca un stigoi tot timpul, mult prea speriata, mult prea pierduta in lumea asta straina mie. La ce-mi foloseste ca te-am gasit acum? La ce-mi foloseste ca m-ai gasit cand e mult prea tarziu. De ce incerci acum sa vindeci un suflet sfaramat cand puteai sa nu-l ranesti deloc? La ce bun sa-ti cer orice acum cand deja am pierdut tot ce mi-am dorit vreodata? Pierzandu-l pe el, singurul care a stiut vreodata cine sunt, cine nu sunt si cine vreau sa fiu m-a facut sa nu mai am niciun sens, sa ma pierd definitiv si sa nu ma mai recunosc. De ce a trebuit sa astepti? De ce a durat atat ca sa ma gasesti? Ai ajuns mult prea tarziu, ai facut mult prea putin. Nu-ti cer nimic. “ Am intors spatele si am plecat cu privirea lui urmarindu-ma. Stiam ca vede gandurile mele. Mi-am amintit cum mi-am gasit sufletul zacand printre ruinele unei vieti odata perfecte. L-am vazut murind, era un suflet ranit cu aripile frante, cu cicatrici adanci si urme de talpa. Era un suflet plapand, un suflet pur de copil, pierdut si ranit.L-am ridicat incet, l-am privit un timp apoi l-am apropiat de buze si l-am sarutat. Aveam acum in palme un suflet aproape inghetat cu aripi frante si cicatrici adanci. Ma uitam la el cum se incalzea in palmele mele Am inceput sa plang si lacrimile fierbinti udau sufletul din palmele mele, sufletul acela cu cicatrici adanci si urme de talpa. Am privit cu uimire cum urmele talpilor dispareau spalate de lacrimile mele. L-am incalzit cu dragoste, l-am hranit cu dezmierdari,l-am spalat cu lacrimi si i-am vindecat ranile sarutandu-i-le. L-am pastrat inauntrul meu incercand sa il ascund de durere. Nu a fost deloc usor, au fost momente in care sufletul acela chinuit aproape renunta la viata, au fost momente in care eu aproape renuntam la lupta. Dar zilele au trecut si foarte incet sufletul acela ranit si cu cicatrici adanci a inceput sa se vindece. Acum privesc un suflet cu aripi noi, cu cicatrici subtiri si fara urme de talpa. E acelasi suflet pur de copil pe care durerea nu a reusit sa il schimbe. A venit clipa in care sufletul vindecat isi va lua zborul punandu-si la incercare aripile noi Imi deschid acum palmele iar el se inalta timid spre ceruri albastre, spre stele noi, purtat de adieri noi. Il privesc cum planeaza lin, cum se indeparteaza tot mai mult de vechiul adapost. Plang si acum ca si in prima zi dar lacrimile mele sunt de aceasta data lacrimi de fericire. Iubesc sufletul acesta atat de mult incat il pot lasa sa zboare. Daca l-as pastra langa mine ar fi sfaramat din nou.
Zboara suflet drag, iubirea mea iti va veghea somnul, lacrimile mele iti vor spala urmele de talpi, buzele mele iti vor saruta cicatricile, iar palmele mele iti vor fi oricand adapost! Imi apartii si iti apartin, ma regasesc in zborul tau, in fiecare bataie de aripa, te regasesc in fiecare lacrima, ne regasim in fiecare vis. Nu trebuie sa te ating ca sa te simt, nu trebuie sa fi in fata mea ca sa te privesc. Nici timp ,nici distanta si nici oameni nu ne pot desparti. Esti in aer, in razele soarelui, in lumina lunii, in sangele meu, in fiecare respiratie, in fiecare bataie a inimii mele.Esti tot ce sunt, sunt tot ce esti. Adio suflet liber de copil, mereu voi fi cu tine.
Dupa ce m-am pierdut in zare, Dumnezeu inca privea in directia in care plecasem. Lacrimi ii udau obrajii. Ce facuse? Cum putuse sa greseasca in mod fatal? Crezuse ca-i voi sari in brate in momentul in care ma va gasi.Crezuse ca-i voi cere sa nu ma mai paraseasca niciodata. In schimb a vazut cum eu am renuntat la el, a vazut ca cuvintele mele nu contineau ura, nici asteptari. Doar i-am intors resemnata spatele. Eram in continuare un strigoi intr-o lume vie. Eram acelasi om care se luptase cu viata si castigase dar care nu si-o mai dorea. Eram un om muribund dar care traise doar pentru a-si salva sufletul de la moarte. Si apoi renuntase la el...