Dor

E dimineata din nou. Stiu asta datorita razelor de soare ce patrund indiscret in dormitor mangaindu-mi fata…si pentru ca tu ma tii strans in brate.
Zambesc usor fara sa deschid ochii, stiu ca ma privesti furis pentru ca apoi sa ma rogi “hai sa mai dormim”.
Ma atragi mai tare in imbratisarea ta dulce si imi saruti umarul drept. Cand alarma suna a treia oara imi cauti bratele si pui capul pe pieptul meu.
Ne incurajam reciproc sa ne trezim dar iubirea ne e atat de dulce. Cum ne-am putea dezlipi de pat cand are cine sa ne tina in brate?
Incerci sa te ridici, sa te rupi din dulceata bratelor mele, mergi prin camera somnambul fara directie, te opresti, iti freci ochii, ma privesti si spui dulce: “Mi-e somnic”.
Si ziua mea e perfecta….Dar a trecut ceva de la ultima dimineata, a trecut prea mult timp. Mi-e dor de diminetile in doi, mi-e dor de tine.

In goana dupa absolut

De-a lungul vietii ne transformam permanent. Se zice ca ne nastem perfecti si ca pe masura ce crestem si ne maturizam pierdem parti din noi, devenim imperfecti in umanitatea noastra, ba chiar ne transformam complet, ne metamorfozam. Din fiinte pure, perfecte, fara pata devenim fiinte intunecate, misterioase, limitate ba chiar dezumanizate.
De foarte multe ori pentru a atinge perfectiunea, pentru a a tinge idealul dupa care tanjim suntem capabili sa ne transformam complet, sa ne fortam limitele dincolo de capacitatile noastre obisnuite si chiar sa ne distrugem propria fiinta pentru o clipa de glorie, o clipa in care atingem ABSOLUTUL.
Intrebarea e ce faci dupa ce atingi acea clipa a perfectiunii absolute. Daca fiinta ta va mai ramane intreaga dupa ce ai supus-o la nenumarate sacrificii si transformari. Si mai ales daca vei putea trai fiind acea persoana. O fiinta ce poarta in fiecare zi aceleasi rani sufletesti, aceleasi cicatrici vizibile, o fiinta ce simte ca intunericul din suflet pateaza absolut tot ce ea atinge, care nu va mai simti ca traieste decat atunci cand se va incadra in tiparul stabilit al perfectiunii absolute.
Cum revii la simplitatea si inocenta de altadata ce te faceau atat de frumos? Cum inveti sa zambesti din nou lucrurilor simple? Cum poti trai in continuare fara sa fi urmarit de cosmaruri intunecate in care esti inghitit de partea urata din sufletul tau?

Tu ce mai faci?

Tu cand te-ai simtit cel mai singur in toata viata ta?
Eu cred ca cel mai singura m-am simtit cand mi-am pierdut dragostea, jumatatea sufletului meu si totodata cel mai bun prieten, cand mi-am pierdut viata asa cum o stiam si cand m-am pierdut pe mine.
Dar de atunci m-am simtit singura aproape in fiecare zi din fiecare an care a trecut. Exceptand momente, momente dulci furate vietii.
Dar nu despre singuratate si despre cat de singura ma simt vreau sa vorbesc. Ci mai degraba vreau sa vorbesc despre cat de mult duc dorul singuratatii alese, a momentelor in care stau inchisa in casa fara sa vreau sa vad si sa aud pe nimeni, sa fiu doar eu cu mine si sa fiu impacata cu asta. Sa ma rasfat, sa ma dedic mie, sa stau la o cafea cu sufletul meu si sa-l intreb “tu ce mai faci? In amalgamul asta de lucruri, oameni, activitati tu cum te simti?” Sa-i spun ca mi-a fost dor de el, de conversatiile noastre secrete, de iubirea cu care ma inconjoara, de blandetea cu care ma cearta cand gresesc si de bucuria care o simt cand suntem in armonie.
Probabil n-ar trebui sa ma simt niciodata singura dat fiind faptul ca propriul meu suflet e o companie minunata, dar nu putine au fost datile cand i-am cerut sa plece, cand ceilalti l-au ranit si l-am indepartat pentru a-i vindeca ranile. Nu de putine ori il vad suferind si ma indepartez de el din neputinta de a-l alina si nu putine sunt datile in care ma revolt si intram in conflict deoarece se bucura prea repede la gesturi prefacute de bunavointa si iubire. Si totusi e al meu, e minunat si il iubesc. E lumina mea interioara, e cel care imi stie fiecare bucurie, fiecare lacrima, fiecare amintire si fiecare rana.
Acum, tarziu in noapte imi intreb sufletul “Tu ce mai faci?” Iar el imi spune “Mi-e dor de tine!”

Viata in culori

Voi adormi si ma voi trezi din nou ca in fiecare zi uitandu-ma la harta viselor mele. Cum arata aceasta harta? E frumoasa, alcatuita din lucruri ce ma reprezinta, pe care mi le doresc si de care am nevoie.
E colorata, in culori calde si linistitoare. Contine albastru, albastra e rochia clientei mele asezata comfortabil pe canapeaua din cabinet, albastru e cerul ce-l pot vedea prin fereastra larga a apartamentului meu si cerul senin de acasa. Albastra e apa lacului din locul unde vreau sa ajung si apa ce se reflecta in ochii lui. Exista galben si portocaliu, ca apusul soarelui de pe plaja sau ca luminile aprinse din casa noastra mare si plina de oameni. Auriu precum cheia mea imaginara ce ma va conduce spre success.
Exista negru, lucios, metallic si puternic precum culoarea masinii mele sport sau negrul parului sau. De fapt amandoi suntem personaje negre, dar nu de doliu si nici de renuntare ci invaluite in mister. Dar exista si rosu. Rosul rochiei mele si al lampilor de la masa unde stau cu prietenii mei dragi. Exista alb si gri, burgundy si maro. Si crem. Culori pasnice, linistitoare, culori de pamant ce imblanzesc duritatea negrului si focul rosului si portocaliului. Si nu in ultimul rand verde, verdele copacilor, verdele culmilor impadurite. Toate aceste culori creaza un Univers, Universul meu pe care mi-l doresc, pe care mi-l creez. Si vreau sa am din fiecare in parte; si alb si negru si galben si albastru si poate…si putin roz

Mor in luna lui Martie

A venit din nou primavara. Sezonul renasterii si al sperantei. Momentul cand vietile se schimba si totul e nou, improspatat de aerul de martie. Cand totul in jur capata o noua directie si un nou scop. Stau asezata pe bordura si privesc oamenii. Pot sa-i privesc cat vreau pentru ca ei oricum n-or sa ma poata vedea. Eu nu sunt din lumea asta. Trec grabiti pe langa mine insufletiti de soarele de martie. Ma lasa sa patrund in lumea lor, incapabili sa ma vada, sunt doar un stigoi pierdut in lume. Ma intristeaza ca nu le pot impartasi bucuria, ma intristeaza cand imi simt sufletul tanjind sa revina la viata si nu ma pot elibera din Iadul meu personal. Imi inchid ochii prea obosita sa mai privesc in jur, ma las mangaiata de razele soarelui si de torsul motocicletelor ce trec pe strada. Doar atunci simt cum inima imi tresalta si simt pe buze un gust dulce-amar. In suflet imi curge miere si venin cand le aud. Ele ma trezesc la viata dar fug prea tare si nu pot sa le prind.Ma reinvie pentru o clipa si ma arunca sa ard de vie din nou in Iad. A venit primavara dar simt cum mor. Imi moare sufletul, il vad cum se stinge usor usor fara sa pot sa-l prind.

O sa mai pot sa zbor?

Simt cum incet si timid sufletul meu se trezeste din nou la viata dupa iarna grea ce l-a tinut inghetat si amortit sub stratul gros de gheata. Ii simt energia si dorinta de a-si intinde aripile si de a se avanta cat mai sus pe cer facand tumbe si de a-si testa puterea aripilor care au stat prea mult timp amortite. Si stau si il privesc cum ma roaga sa-l eliberez din cusca, cum tanjeste sa zboare in cautarea altui suflet la fel de dornic de zbor. Dar mi-e mult prea teama sa-l las sa plece, sa-l las din nou liber si sa se intoarca cu aripile frante si rani mult prea greu de vindecat. Nu pot sa-l vindec la nesfarsit dar nici nu-l pot intemnita pentru vecie. Si ii simt tristetea si singuratatea si suferinta lui e si a mea, si ne intemnitam reciproc in lumea noastra uitata. Dar imi doresc, cu disperare chiar, ca el sa zboare din nou, sa fie liber si oamenii sa-I vada frumusetea renascuta. Sa se bucure de compania altui suflet la fel de frumos , sa straluceasca ca un Luceafar pe cer si sa-mi zambeasca angelic luminandu-mi fiecare parte a fiintei mele. Simt ca a venit timpul nostru sa stralucim din nou, sa le aratam celorlalti ca s-au inselat, ca am supravietuit caderii din Rai si ca Iadul n-a reusit sa ne infranga. Si totusi…as vrea sa stiu ca sufletul mi se va reintregi, as vrea sa stiu ca cealalta bucata de suflet se va intoarce candva inapoi la mine, ca piesele sufletului se vor potrivi din nou perfect impreuna….chiar daca vor fi alte piese noi, chiar daca vor fi piesele unui alt suflet la fel de frumos ca al meu. Momentan visam, trup si suflet, la aceleasi lucruri care sa ne propulseze mai departe in viitor, un viitor pe care mi-l doresc cu ardoare si pe care cumva simt ca deja il am. Un viitor regasit, reinviat, recastigat. Un viitor la care visez dintotdeauna dar pe care nu simteam ca il voi mai putea vreodata atinge. Dar stiu ca acum a sosit timpul sa risc din nou, sa intind aripile si sa testez din nou puterea dobandita atat de greu.
O sa incerc sa zbor din nou….chiar daca cad, chiar daca mor.

Schimbari

Traiesc o viata diferita de tot ce am trait pana acum. O viata compusa din atat de multi oameni, fiecare deosebit in felul lui si atatea lucruri atat de diferite dar care ma caracterizeaza. Traiesc o viata frumoasa, o viata care imi aduce nenumarate satisfactii si imi demonstreaza permanent ca poate fi mai buna, mai surprinzatoare cu fiecare clipa si ca poate oferi infinit de multe bucurii. Au intervenit permanent schimbari, schimbari radicale , unele dureroase poate la timpul respectiv, rupturi, pierderi dar au aparut si noi persoane gata sa fie langa mine, reusite, satisfactii, bucurii, noi interese si activitati. Si urmeaza sa se produca in continuare schimbari radicale dar care nu ma sperie. Sunt schimbari firesti, schimbari pe care mi le doresc, pe care viata mea le asteapta de multa vreme si de care are nevoie. Sunt un alt om, un om schimbat, o fetita transformata in femeie, o femeie puternica, independenta, hotarata. Am luat tot ceea ce viata mi-a oferit indiferent daca a fost bun sau rau si l-am transformat in ceva care sa ma faca un om mai bun, o persoana mai puternica si care la final sa poate spune : „sunt mandra de viata mea, de cum am trait-o, de ceea ce am facut si de felul cum am influentat vietile altor persoane”. Imi iubesc viata! Ma las inconjurata de tot ceea ce am, tot ceea ce sunt si ceea ce reprezint si traiesc in Universul meu magic construit cu multa grija si ma bucur de fiecare parte si dansam un dans echilibrat, armonios, uneori pasional alteori lent pe o muzica trista dar care ne apropie si ne face sa ne sustinem reciproc.
Asta e viata mea in momentul asta, pasesc incet si sigur intr-o noua etapa a maturitatii, a renasterii si transformarii.

Pheonix

Intotdeauna am spus ca inauntrul meu exista o parte intunecata si misterioasa pe care nici eu nu o cunosc si pe care nu o pot controla.Un alter Ego pe care imi place sa-l numesc Pheonix. Pheonix e o femeie puternica, o femeie indrazneata si ambitioasa. Pheonix e cea care ma impinge sa imi asum riscuri si situatii pe care nu stiu daca le pot gestiona. Pheonix e totodata si cea care ma ridica de fiecare data cand cad, e cea care are dorinta nebuna de a lupta, cea care nu se da niciodata batuta. Dar exista si momente in care imi doresc ca Pheonix sa nu existe, situatii in care ma conduce spre auto-distrugere si pe care eu trebuie sa le repar. Imi produce rani sufletesti care sunt iremediabile si pe care nimic nu le poate vindeca. Pheonix e ca o tornada, impresionanta , magnifica dar care distruge tot ce exista in jur…inclusiv pe mine. Si totusi ne completam reciproc, nu putem exista una fara cealalata, suntem cele mai bune prietene, cele doua parti intr-un singur corp creand o persoana minunata. Si totusi as vrea ca Pheonix sa doarma in interiorul meu, as vrea ca ea sa nu se trezeasca in momentele cand mi-e bine si sa dea totul din nou peste cap. Acum suntem in conflict. Eu cea rationala si ea cea impulsiva ce imi spune: „”Asuma-ti riscuri!”
O simt ca pune stapanire pe mine cu fiecare minut si stiu ca va fi din nou cum va vrea ea. Si nu ma pot opune. Ma ameteste aceasta femeie atat de sigura, cu o indrazneala iesita din comun, atat de puternica si gata oricand sa provoace la lupta pe oricine. La final va ramane doar o clipa de nebunie si zile intregi in care voi aduna cioburile sufletului in urma trecerii ei.