Timp...

A trecut prea mult timp de cand n-am mai primit pe nimeni in vizita, de cand n-am mai stat cu o prietena intr-o cafenea sa ne impartasim clipe si drame cotidiene. A trecut timp de cand n-am mai facut o plimbare singura si timp de cand nu m-am mai pierdut in visare printre rafturile librariei preferate. A trecut timp si m-am inchis in lumea mea uitata, unde nimeni nu cunoaste adresa si nimeni n-are cheia de la intrare. Am inchis zambete, am inchis sperante, am ascuns lacrimi si vise spulberate, m-am ascuns pe mine si m-am ascuns de mine. Am iesit rar si atunci seara, oferind exclusivitate unui singur suflet, acum departe. Am iesit fara a purta masti si armuri, fara a disimula tristetea sau bucuria sufleteasca. Dar a trecut timp si peste asta si mi-am dat seama ca timpul iti poate aduce mai aproape ceva pentru ca apoi sa-l ia cu el. Timpul ne înșeală, ne ascunde, se zice ca ne vindeca dar ne si rapeste comori pretioase...si uneori tot ce avem nevoie este timp.

Acum stau din nou inchisa in lumea mea, dintr-o data prea mica si mi se pare ca timpul trece greu. Si totusi, va veni o noua zi in care poate o sa-mi fac timp sa ies. Poate voi avea timp sa ma plimb, poate voi avea timp sa fur o farama din zambetele celor care vor trece pe langa mine pe strada. Si poate voi gasi si curajul de a chema pe cineva in vizita sau poate voi avea taria de a privi in ochii unui prieten fara a fi geloasa de libertatea si prospetimea de pe chipul sau. Mai am nevoie doar de putin timp...

Pat de amintiri si vise

Vreau sa mut patul. Stateam pe jos, asezata turceste pe o perna, si in timp ce scriam mi-au picat ochii asupra patului din fata mea. Patul asta a fost mutat de atatea ori incat a inceput sa se dezasambleze. Mutari in datile cand zugraveam altfel peretii, mutari cand ma plictiseam, mutari cand eram nervoasa, mutari la 3 dimineata si rasmutari a doua zi tot noaptea tot datorita nervilor si faptului ca nu-mi gaseam locul. Patul asta inseamna foarte mult pentru mine. Nu arata grozav, e vechi si subred dar e precum un cufar vechi cu amintiri pe care il cari peste tot de-a lungul vietii. Nu e cel mai grozav pat fiind totusi mic pentru gusturile mele, de fapt e doar o canapea extensibila dar care de fiecare data cand ajung acasa imi ofera nopti cu un somn incredibil de linistit. In patul asta am visat si am facut planuri de viitor, in el am plans fiind speriata de viitor, am sarit si am dansat pe el in clipe de bucurie dar l-am si lovit cu pumnii si picioarele in momente de furie. L-am rupt dar totodata poarta amprenta trupuil meu, o mica adancitura in saltea in care ma cuibaresc si care se aseamana cu bratele unei mame. Si da acum vreau sa-l mut din nou. De ce? N-as putea spune cu exactitate, poate am nevoie de o schimbare imediata in viata mea, sau poate pentru ca perioadele cand patul a fost langa peretele celalalt au fost cele mai fericite, sau daca n-au fost m-am refugiat si m-am ascuns in patura si lumea nu m-a gasit iar tristetea nu m-a ajuns. Poate pentru ca el a fost mereu elementul de stabilitate, indiferent de starea mea buna sau proasta el m-a primit mereu in micul meu culcus si m-a alinat. Iar acum am nevoie sa fiu alintata....Am mutat patul! Dar somnul nu mi-a mai fost lin si eu nu ma mai puteam ascunde, nu mai ma potriveam cu vechea pozitie si mi-am dat seama ca trebuie sa-l mut din nou. Si somnul mi-a fost din nou lin si corpul meu s-a potrivit perfect in mica adancitura si am simtit caldura si dragoste si n-am mai fost singura.

Alpinism emotional si stunt sentimental

In relatii fiecare actiune a noastra poate fi asemanata unui sport. De exemplu vrei sa atingi culmile extazului si te trezesti ca faci alpinism emotional, te trezesti ca fiecare pas pe care il faci te duce pe niste culmi si mai frumoase si mai spectaculoase care iti ofera o perspectiva extraordinara si iti dau sentimentul de stapan al lumii. Cand ajungi in varf de cele mai multe ori daca esti pasionat si cu adevarat indragostit cauti un alt varf si mai inalt la care sa ajungi, un alt nivel la care sa iti duci relatia. Sau poate te multumesti cu varful la care ai ajuns si te hotarasti sa faci o tiroliana spre un alt varf si sa jonglezi putin intre cele doua, ajungand usor de la una la cealalta. Cand te-ai plictisit de stat in varf si perspectiva nu ti se mai pare la fel de frumoasa ca la inceput iti poti pune coarda si si faci un rapel care te va aduce destul de rapid la punctul de plecare unde drumurile se despart. Sau poti foarte bine sa cazi si poate sa supravietuiesti caderii insa cu siguranta iti va fi foarte teama sa mai escaladezi prea curand un alt perete de stanca. La fel e si pe teren drept cand pleci in drumetie, uneori pleci pe o vreme buna la drum si pe parcurs intampini tot felul de schimbari si obstacole care de multe ori te fac sa te intorci din drum sau poti foarte bine sa le depasesti cu inteligenta si sa-ti continui drumul pana la destinatia propusa. Nu e exclus ca de multe ori pe drum sa ramai singur si sa continui doar de dragul de a continua pentru ca te-ai obisnuit cu drumul si vrei totusi sa ajungi la destinatie. La fel e si in alte sporturi, de exemplu stunt. Cand esti indragostit mergi pe o roata la viteza mare pentru ca fiind la inceput nu poti controla motocicleta (emotiilor) si ca sa te mentii sus trebuie sa iti pierzi la propriu capul si simtul ratiunii, apoi cu timpul inveti sa te stapanesti si mergi pe o roata la viteza mica, atunci e adevarata placere ca poti simti fiecare miscare si unduire a motorului, poti sa dansezi cu ea in cerc si sa faci intoarceri bruste care iti dau o senzatie de plinatate si andrenalina in dansul tau pe motor. Poti face drifturi stapanind-o usor si stiind ca ea nu te va tranti la pamant atata timp cat o cunosti foarte bine si stii cum trebuie tratata. La fel ca in stunt si in dragoste poti ajunge la burn-out, care pote fi privit din doua perspective: 1. cand esti cu cel iubit si esti in extaz si va iubiti cu pasiune din care poate iesi fum si flacari si 2. Burn-out cand il fortezi pe celalalt dincolo de limitele sale si poate foarte bine sa se aleaga cu cauciucul bubuit si sunteti inconjurati de fum si te trezesti ca sunteti si in flacari. Asta e momentul in care nu prea mai ai ce mai face, decat daca iti asumi vina si vrei sa repari ceea ce ai stricat schimband cauciucul si facand o revizie buna, desi uzura si abuzul raman undeva acolo ascunse. Bineinteles atunci cand esti in miscare si te hotarasti ca nu mergeti pe drumul cel bun poti face oricand un stoppie sau atunci cand ai incredere desavarsita in motor te poti bucura de perspective nebanuite mergand in picioare pe sa sau facand un wheelie stand cu spatele.

Bineinteles ca as putea da asemenea exemple la infinit, la fel si in fotbal la fel ca in dragoste poti fi prins in offside sau poti primi cartonas galben sau rosu, poti faulta si poti fi faultat. Ideea generala e ca in viata daca ai o pasiune si putina imaginatie poti face niste conexiuni intre ceea ce iubesti (ca pasiune) si ceea ce se intampla in viata ta personala, sentimentala. Trebuie doar sa vrei sa intelegi de ce unele lucruri nu merg in viata ta si poti gasi solutia la ele privindu-le dintr-o alta perspectiva, putin mai tehnica poate. Poate de asta se zice ca cele mai bune cupluri se formeaza intre umanisti si cei din domeniul real, mai tehnici, explicatia fiind ca ei pot face asemenea conexiuni „tehnice” si pot intelege mai usor ce nu merge in viata personala si isi pot intelege mai bine partenerul „umanist”. Deci indiferent daca practicam un sport sau nu putem spune ca suntem stunteri sentimentali, ca facem alpinism emotional sau oricare alt sport ce necesita implicare 100% si spirit de echipa.

Poveste de doliu

Aceasta este o poveste despre doliu. Despre ceea ce iti e rapit si despre ceea ce ramane in urma. Despre durere si disperare, despre dor si jale, despre instrainare si despre amintiri. Aceasta este o poveste fara final fericit. E o poveste in care eroii nu se mai intorc din calatorie. E o poveste despre razboiul cu moartea si despre ranile sufletesti. E o poveste despre chemari si cantece de jale, despre o iarna interminabila ce se asterne in sufletul celui ramas in urma. Poti sa jelesti pana cand inima inceteaza sa bata dar asta nu schimba situatia cu nimic, tu esti tot aici. Jalea ta nu schimba nimic. Ceea ce ai pierdut ramane pierdut si nu se va mai intoarce niciodata la tine. Ramai numai cu cicatrici care sa marcheze vidul din suflet. Tot ceea ce poti face e sa alegi daca vrei sa continui sau nu in viata. Daca vei hotari sa continui, stii ca vei purta cicatricile cu tine toata viata. 
Oamenii cred ca te cunosc. Ei cred ca stiu ce simti si cum suporti situatia. Dar adevarul este ca nimeni nu stie. Nimeni nu stie ce se intampla dupa ce pleci de langa ei, cand stai in pat sau iti iei micul dejun singur si singurul lucru pe care vrei sa-l faci este sa plangi sau sa tipi. Ei nu stiu ce se petrece in capul tau, tot amestecul de gol, tristete si furie. Asta nu e vina lor. Ei pur si simplu nu stiu. Asa ca se prefac si spun ca te descurci foarte bine cand de fapt nu e deloc asa. Asta face pe toata lumea sa se simta mai bine, mai putin pe tine. Dar doliul ne transforma de multe ori in monstrii si cateodata spunem lucruri care dor persoanelor dragi si pentru care nu reusim sa ne iertam apoi.

In fiecare dimineata te trezesti si uiti pentru o clipa ca s-a intamplat. Dar odata ce deschizi ochii simti ca esti in cadere libera, Odata ce ai deschis ochii, te simti ingreunat ca si cum in inima ta e prea multa gravitatie. Stiu cum se simte sa pierzi persoana pe care o iubesti. Nu poti trece peste asa ceva, treci prin ea si ramai cu bucati lipsa din tine. E ciudat nu? Oameni mor in fiecare zi si lumea merge inainte ca si cum nimic nu s-a intamplat. Dar cand persoana iubita moare, gandesti ca toata lumea ar trebui sa se opresca si sa ia aminte. Ceea ce nimeni nu-ti spune despre doliu si suferinta e ca dorul de persoana disparuta e partea cea mai simpla din povestea asta. Participi la inmormantare, iti iei ramas bun, plangi, jelesti si apoi continui cu viata ta de unde a ramas. Imi amintesc ca toata lumea manca, vorbeau incet si imi aruncau priviri scurte. Ma imbratisau imi spuneau sa mananc. Era precum cineva daduse volumul la minim. Totul parea oarecum normal doar cu volumul dat pe mut. Moartea provocase toate astea, adusese toata situatia asta ciudata pe care eu nu o intelegeam, facuse sa apara oameni de nicaieri care pretindeau ca ma cunosc si vor sa ma ajute, spunandu-mi ca le pare rau si sopteau pe la colturi ca sunt pierduta. Esti inchis ca intr-o capsula invizibila dincolo de care ei nu pot ajunge si din care tu poti observa tot ce se intampla in jurul fau fara sa faci cel mai mic efort. Cateodata absenta celui drag te va lovi in plin precum o bila metalica in mijlocul pieptului si vei plange din nou. Dar asta se va intampla din ce in ce mai rar, socul nemaifiind asa puternic, va ramane doar o durere surda in majoritatea timpului si in unele zile mai acuta, doar sa-ti reamintesca cat de nefericit esti.

Atunci cand pierzi persoana iubita inima ta e ranita de moarte si vestea proasta e ca nu se va mai vindeca niciodata deplin. Dar totodata sunt si vesti bune. Ei continua sa traiasca pentru totdeauna in inimile noastre care nu se vindeca iar asta te intareste si te ajuta sa treci prin suferinta. E ca si cum ai avea un picior rupt care nu s-a vindecat bine si care doare atunci cand e vreme rea afara dar inveti sa dansezi schiopatand usor. Realitatea e ca vei jeli pentru totdeauna pierderea celui iubit. Nu vei trece peste pierderea sa dar vei invata sa traiesti cu ea. Intr-un final te vei vindeca si vei invata sa te reconstruiesti in jurul pierderii suferite. Vei fi din nou intreg dar nu vei mai fi niciodata la fel ca inainte. Nici nu vei mai fi nici nu vei mai vrea sa fi la fel.

“Buna dimineata, pot intra in viata ta?”

Ce ar fi daca intr-o dimineata te-ar trezi din somnul dulce soneria de la usa si te-ai duce impleticindu-te si cu ochii pe jumatate inchisi sa scapi de musafirul nepoftit iar atunci cand ai deschide usa din prag ti s-ar spune “buna dimineata, pot intra in viata ta?” Imagineaza-ti ca n-ar mai exista nici logica nici ratiune si ai lasa usa larg deschisa pentru ca misterioul tau musafir sa poata intra in intimitatea casei tale inca invaluita de amorteala dulce a noptii. Imagineaza-ti ca atunci ar fi ca si cum el ar fi facut parte din universul tau dintotdeauna si ca nu ti-ai mai putea aminti cum e sa nu dormi fara bratele sale in jurul tau. Ca iti va dezbraca sufletul de toate armurile si ca iti va vindeca fiecare cicatrice cu saruturile sale.Ca te va incalzi cu caldura sufletului sau si iti va spune sa indraznesti sa atingi stelele. Ce ar fi daca pentru prima data dupa foarte mult timp nu vei mai ignora chemarile de dincolo de usa si te vei ridica din somnul tau profund sa raspunzi chemarii misterioase? Ce ar fi daca vei deschide larg ochii si nu vei mai privi lumea printre gene adormite de vreme? Ca nu vor mai exista temeri si ezitari, ca nu ai mai zambi de complezenta, ca nu te-ai mai indrepta cu pasi grei inspre casa. Imagineaza-ti cum ar fi sa va plimbati printre frunzele cazute ale copacilor in octombrie, ca ati privi apusul soarelui infasurati intr-o patura calduroasa si facandu-va planuri de viitor, ca ati alerga tinandu-va de mana cand cad primii fulgi de zapada in decembrie si ca ati împodobi bradul ascultand colinde si band vin rosu. Îndrăznește sa dechizi usa inimii atunci cand chemarea de dincolo de ea rezoneaza cu nevoile tale si te trezeste ,fara avertisment, din nou la viata.

A fost odata ca niciodata un timp al regilor

Nu știm niciodată cum vom evolua in viața. Știm doar cum am debutat si asta ramane intotdeauana întipărit in memoria noastră. Când vor fi trecut deja suficienți ani vom privi însa in urma si vom putea spune cum am trăit si alături de cine. Pot spune ca m-am născut intr-o zi in care îngerii se jucau in Rai si mi-au dăruit cele mai frumoase daruri. Pot spune ca am crescut privindu-mi tatăl ca pe Zeus si pe mama ca pe Afrodita. Pot spune ca am crescut intr-un timp al abundentei si al afaceriștilor evrei, un timp al oamenilor de onoare si al aromelor diferitelor epoci. M-am jucat cu porțelan de Faberge din Rusia si pene de struț aduse din safari, am mâncat înghețata din cupe de cristal in biroul celor mai influenți oameni când cei mari făceau afaceri si am dansat la petreceri fastuoase fiind purtata ca o prințesa in brațele celor mai chipeși barbati din sala. Am cântat cântece la foc de tabăra alături de cei mai dragi oameni si am pierdut nopți stand la povesti pana dimineața si privind stelele. Mi-am pus dorințe in serile cu stele cazatoare si am privit avioane zburând spre locuri îndepărtate. Am meditat in munți si m-am regăsit in vremurile de rătăcire, am zburat pana la cer si înapoi si am atins capătul Iadului si extazul Raiului. Am cunoscut oameni de onoare, am cunoscut respect, am simțit loialitatea, am trăit iubirea suprema, pura si indestructibila. Nu pot spune cum va fi viitorul dar pot spune ca am trăit. Am trăit intr-un timp când inca mai exista magie, un timp când codul de onoare intre oameni inca funcționa, un timp al armoniei si al păcii. Am crescut hrănindu-mă cu valori morale si principii sănătoase de viața. M-am șlefuit precum un diamant prin prisma tuturor etapelor prin care am trecut. Nu știm niciodată cum vom evolua in viața, dar întotdeauna vom găsi răspunsul privind in trecut. Știu ca va veni din nou un timp când îngerii îmi vor dărui darurile lor cele mai frumoase si voi dansa din nou alături de zei.

Stop hiding your heart!

Mintim. Mintim constant cand e vorba de sentimentele noastre. Mintim cand ne e dor, inghitim cuvintele care trebuiesc spuse in momentele cheie, evitam sa ne aratam slabiciunile si ne ascundem cand iubim. Ne e teama, groaza de esec si de respingere astfel incat ne ascundem sub fatada unui bloc de gheata si astfel ratam momentele de intalnire cu cei mai importanti oameni din viata noastra. Nu le aratam cat de mult ne bucura prezenta lor, nu le aratam ca alaturi de ei e singurul loc unde vrem sa fim, nu le aratam dragostea si pasiunea din sufletele noastre. Nu spunem ca vrem sa fim cu ei, nu spunem ca ne dorim ca ei sa ne iubeasca, nu spunem ca ne dorim sa ne aleaga pe noi si nu alta persoana. Sunt niste cuvinte atat de simple dar pe care niciodata nu ne permitem sa le spunem. In schimb ne înfuriem cand nu am fost alesi, cand nu suntem noi cei iubiti, cand nu mai putem sa le spunem ce simtim cu adevarat. Ne trezim cu dorinta puternica de a spune te iubesc, mi-e dor de tine, as vrea sa fiu cu tine si nu putem face absolut nimic sa schimbam asta. Nu putem da buzna inapoi in vietile lor doar pentru a le spune ce simtim, nu putem sa ne exprimam regretul in fata unei persoane care a avut curajul de a face o alegere….si acea persoana nu ai fost tu. Cat de mult va dura regretul de a fi pierdut ocazia de a te exprima nu as putea spune. Depinde cat de furios esti pe propria persoana pentru slabiciunea ta si cat suflet ai investit. Regretul dainuie intotdeauna si ramai cu intrebarea constanta „ce-ar fi fost daca….?” Uneori chiar si in cazul in care esti fericit cu viata actuala, exista momente in care privind in urma nu poti sa nu te intrebi. Deci e mai bine sa recunoastem ca AM MINTIT! Si sa spunem Alege-ma PE MINE! Doreste-ma PE MINE! IUBESTE-MA PE MINE!

Don`t get lost in heaven

Vad soarele rasarind prin fereastra de la mansarda. M-am refugiat aici din nou, in cel mai inalt loc pentru ca realitatea sa nu ma gaseasca. Lenevesc pe canapeaua veche si ma cuibaresc in bratele ingerului meu. Ma desprind complet de minte si de corp si ma inalt rapid spre nori. Ajung la ultimul strat si incep sa plutesc pe unul. Aici sus e o alta lume, o lume pictata cu acuarele. Curand ma avant prin randurile de maci si rochia mi se pateaza cu rosu si verde. Imi desenez buzele cu rosu si imi sarut ingerul lasandu-i urme pe buzele de portelan . Vreau sa ma înconjor cu mai multe culori asa ca incep sa alerg printre copacii de liliac. Fac salturi inalte si tumbe in aer, ma joc alaturi de ingeri si ating stelele. Pot sa fac orice imi doresc, imaginatia mea nu are limite in lumea ingerilor. Pot chiar sa vad lumea pamanteana de aici. Ma arunc in gol de pe o stanca si plonjez ametitor inspre pamant ce ma primeste grijuliu sa nu ma ranesc precum o mama care isi tine in brate nou-nascutul. Aici sunt libera sa imi creez lumea in culorile pe care mi le doresc. Ingerii imi spun ca n-a venit inca timpul meu, ca va trebui sa ma intorc acasa in curand. Raiul mi se dezintegreaza in fata ochilor si florile se inchid sub amenintarea norilor de furtuna, precum un tablou ce se întina fiind uitat in ploaie. Ma trezesc ca ma prabusesc in gol si vraja s-a rupt. Imi intind mana inspre ingerul meu frumos ce ma priveste trist ca nu poate sa ma ajute. Ma trezesc speriata in vechea mea mansarda prafuita si strig sa vina inapoi. El a spus ca ma va astepta, mie imi e mult prea dor. Ne intalnim intre lumi si nu avem cuvinte sa ne spunem dorul. Ne pierdem in rai si ne regasim in iad traind in agonie, doua suflete pereche ce sfideaza moartea. Pana cand raiul isi va deschide portile din nou o sa imi umplu lumea de culori si imi voi sterge urmele de lacrimi.

Printre amintiri

Ma plimb prin camerele casei sufletului meu. Tresar la vederea fiecarei amintiri pe care o zaresc in camera a carei usa o deschid. Vad cum o fata sare in bratele celui mai bun prieten in luna decembrie si se bucura de revedere in timp ce zapada li se aseaza in par. Zambesc stand tacuti privind noaptea si el o trage de par in joaca. Deschid ochii larg cand intru in incaperea ce ma arunca in varful unui munte, langa un foc de tabara imens si intind mainile sa prind stelele. Oftez adanc cand privesc focul jucand in fata ochilor mei si simt liniste si pace. Rad din suflet cand ma intalnesc cu amintirile haioase cand sunt cu familia si prietenii mei. Simt fluturi in stomac cand zaresc imaginea unui cuplu la prima intalnire si ma asez sa-i privesc visatoare.

Ma plimb alene si deschid pe rand usi ce ma trimit inapoi in timp. In dreptul unora mai vechi ezit sa intru, in altele mai dureroase nu intru deloc si in altele raman in prag ca sa nu ma mai afecteze atat de tare. Unele incaperi sunt galagioase, altele tacute si ce nu doresc a fi vizitate acum. Amintirile vechi se afla la mansarda, cele recente, din ultimii ani, se afla la primul etaj si prezentul se afla la parter de unde pot iesi pe terasa ce da spre viitor.

Azi m-am plimbat doar prin camerele de la etajul unu. Am reordonat sertarele si am sters praful. Se vad altfel lucrurile cand totul e ordonat si curatat. Nu mai raman pete intunecate si colturi murdare. Privesc inspre mansarda ce e tacuta momentan. Am urcat si acolo putin mai devreme. Am aerisit incaperile si am dat la o parte draperiile ca sa intre lumina. N-am stat prea mult fiind chemata de agitatia de la etaj.

Acum toate parca s-au linistit, e in sfarsit pace si pot cobori la parter sa savurez un pahar de vin….Si poate o sa ies si pe terasa putin

A place called home

E prima data de cand m-am mutat in casa noua cand cobor colina ce ma desparte de lume. Aleg sa parasesc casa pe jos, ma indrept inspre portile mari si deschid lacatul ce scartie usor. Imping cu forta cele doua porti de fier forjat si vad cum undeva jos lumea mi se deschide la picioare. E o zi frumoasa de vara si soarele imi incalzeste inima. Pasesc usor, tematoare, la gandul ca poate lumea nu ma va primi bine. Ma gandesc ca oamenii ma vor privi cu neincredere. Imi vad reflexia in vitrina unui magazin si temerile mi se risipesc subit. Zambesc si imi indrept si mai mult statura. Ma bucur de intimitatea pe care mi-o dau ochelarii de soare pentru a putea studia discret fetele oamenilor. Ma privesc da, dar cu bunavointa si respect. O florareasa ma roaga sa-I cumpar florile “pentru tanara domnita” imi spune. Zambesc politicos si refuz discret.
Ma asez intr-o cafenea si privesc cu nesat toate lucrurile de care m-am ascuns pana acum. Ma simt atat de bine doar eu cu mine si lumea ce ma inconjoara. Ma las purtata de ganduri in timp ce alti si alti oameni trec pe langa mine. Tresar usor cand simt o mana atingandu-mi bratul. Ma intorc incordata si primesc un zambet larg de la o fetita cu ochi albastrii si bucle castanii. Imi dau seama cat de absorbita de ganduri am fost si ii zambesc cald micutei mele prietene. Mama ei e ingrijorata ca m-a murdarit de ciocolata, eu rad si o mangai usor pe obraz. Mi-am terminat cafeaua, imi iau ramas-bun si plec recunoscatoare micutei ca m-a readus in prezent. Imi fac cumparaturile si ma intorc acasa. Las portile inchise, dar fara lacat. Pasesc in hol si simt ca ma aflu in locul potrivit. Am reusit sa insuflu viata peretilor mei albi. Acum mi-am pus tablouri peste tot, mi-am umplut canapeaua de perne viu colorate, pe fotoliu mi-am pus salul meu turcesc din Casmir, pe masa am lumanari parfumate si biblioteca e jumatate plina de carti. Imi pun CD-ul pe care-l ascult in fiecare seara si savurez cina cu un pahar de vin rosu pe terasa. Planuiesc sa nu ma mai ascund de lume. Nu voi mai sta inconjurata de lacate si porti ferecate prea greu de urnit din loc.
Zambesc cand o stea stralucitoare imi face cu ochiul si privesc lumea ce mi se asterne la picioare.

O iubesc

  Ma tine de mana. Stie cat sufar. Mai stie si ca orice mi-ar spune, nu ar rezolva nimic, nu m-ar face sa ma simt mai bine. Ma strange tare de mana. Sta langa mine. Suntem pe modul silentios. Asa ne transmitem durerea. Incep sa plang, fara lacrimi, pe dinauntru. A simtit si ea. Isi incolaceste mana pe umarul meu. Si ea a trecut prin ce trec eu acum. Stiu ca ma intelege. Din nou, nu-mi zice nimic. Cuvintele sunt de prisos cand suferi. Imi trimite un zambet cald prin care imi transmite ca totul va fi bine. Poate nu azi, dar maine da !

   Acum isi incordeaza degetele pe umarul meu, spunandu-mi, fara vorbe: " Hai, capul sus, nu esti singura, ma ai aici pe mine !".

   Ne ridicam, hipnotic, amandoua si pornim la drum. Din cand in cand, ne intoarcem privirile una spre cealalta. Avem aceleasi ganduri. Ne cunoastem atat de bine. E incredibil ! Vibratiile dintre noi functioneaza ca niste propozitii.

   Incearca sa fie ea, azi, puternica pentru mine, la fel cum ieri, am fost eu pentru ea. Ne plimbam incet, umar la umar. Ne mai atingem cu cotul, ca sa ne amintim ca nu suntem singure. Nu ca am uita vreodata.

   "Miroase a tei, iti mai amintesti?" ma intreaba printr-o mimica aproape imperceptibila pentru unii, dar nu si pentru mine. Ochii mei se lumineaza, un zambet apare pe buze. Ii zambesc: " Doamne, cum as putea uita"? Teii si stejarii sunt copacii nostri.

   Avem acelasi suflet. Chiar si cand nu suntem impreuna, ne auzim gandurile de la distanta prin tresaririle care ne apar. Stim intr-o secunda daca ceva bun sau rau ni s-a intamplat. Si atunci ne gasim, ne consolam sau ne bucuram una pentru cealalta. Siameze.  

   Suntem doua nave vechi de cand lumea. Am mai ruginit noi putin, dar tot in picioare ( pe apa ) ne gasesti.

   Poate te intrebi cum de suntem doua intr-una? Ei bine, ne iubim de ani de zile. Am ajuns sa ne cunoastem mai bine una pe cealalta decat fiecare pe ea. Ani si ani de schimbat experiente.

   E atat de frumos sa ai o persoana cu care poti vorbi orice, in fata careia sa poti sa te lasi vulnerabil, poti sa ceri ajutor si poti sa primesti inapoi intelegere, acceptare si pura iubire.

   Ea imi face ziua mai usoara si mai frumoasa.

   Ea e jumatatea sufletului meu.

Cufar cu amintiri

M-am mutat in casa noua; o casa cu zugraveala proaspata si podele lucioase. O casa fara amintiri si cu ferestre larg deschise catre lume. Deschise da, ca sa o pot contempla, sa o privesc dimineata cand imi beau cafeaua si seara cand savurez un pahar de vin. Dar lumea e departe totusi. Casa mea e prea sus si prea departe, cocotata in varful unei coline pe care nimeni nu face efortul de a o urca.. Vizibila tuturor, accesibila doar unora, admirata de toti, locuita doar de mine.
Mi-am aranjat mobila si am prins cateva tablouri pe pereti. Mi-am aranjat patul astfel incat sa pot privi norii prin fereastra din fata lui si mi-am adus cufarul cu amintiri in dormitor.
E liniste aici…prea multa liniste pentru sufletul meu. Se aud doar pasii mei pe podelele de stejar. Ma trezesc diminetile mangaiata de razele blande ale soarelui si savurez intotdeauna cafeaua pe terasa scrutand orizontul si asteptand ca viata sa ma trezeasca.
Invaluita de aroma cafelei aud doar cum o inima bate, bum…bum…bum, din ce in ce mai tare dorind sa scape din captivitatea cufarului cu amintiri. Uneori ma gandesc sa-l arunc in mare. Sa nu-l mai vad, sa nu mai aud inima batand in cimitirul amintirilor si viselor desarte.
Ma ridic si mangai incet lemnul negru, ii spun sa mai aiba rabdare, acum nu pot sa-l deschid. E aceeasi vesnica lupta in fiecare dimineata si in fiecare seara. Si totusi el e singurul care imi tine de urat, singurul ce locuieste la mine in casa.
E seara…imi torn un pahar de vin, ma asez pe pat si privesc cerul. Sunt atatea promisiuni pe care noaptea le aduce si tot atatea vise desarte cand se ivesc zorii.
Amintirile devin galagioase bum…bum…bum.

O alta zi de 21

Cred ca cel mai greu lucru e sa renunţi. Sa-ti rupi inca o data sufletul bucati si sa le culegi pe cele care iţi fac rău. Sa nu mai ramai cu nimic altceva decât cioburi de suflet goale si sa trăieşti cu ele. De multe ori nu renunţam spunând ca ne-am simţi precum tradatorii ce-si abandonează fiinţa draga. Ca trebuie sa fim langa ei, sa ne îngheţam in acel unic moment care ne-a mai rămas, ca nu trebuie sa pasim nici un pas mai departe de locul in care ei pot ajunge si ca e o mare nedreptate sa simţim bucurie alături de alte persoane. Dar oare cine are nevoie de consolare aici? Cine se minte si cine e minţit? Ne agatam de tot ce-i poate tine langa noi spunând ca ii protejam, ca le alinam suferinţa de a nu mai fi. Dar nu pe ei ii doare, ne doare pe noi, cei care trăim. Te poţi minţi multa vreme ca nimic nu s-a schimbat, poţi spera ca totul va fi ca înainte. Dar timpul nu iartă si trece. Un an…doi…trei. Trei ani si trei zile de 21… si minciuna se destramă, speranţa se risipeşte si realizezi ca te-ai minţit degeaba. Ca tu ai fost mort tot timpul asta si ca acum durerea te trezeşte la viata. Iţi urla sa-i dai drumul si sa pasesti dincolo de bariera. Sa nu mai zâmbeşti cu teama si vinovatie, sa nu mai ai regrete si sa priveşti înapoi. Te împinge înainte si isi înfige ghearele in tine tot mai adânc cu cat te incapatanezi mai tare sa ramai blocat in trecut. Vine timpul sa-ti iei rămas bun pentru totdeauna, nu de la persoana draga, pentru ca pe ea nu o vei uita niciodată, ci de la speranţa si regret. Speranţa ca o vei revedea, regretul de „ce ar fi fost daca”. Un lucru ştiu sigur…ca a venit timpul sa-i dau drumul. Ca nu putem ramane niciunul inghetati la infinit in lumea noastră. Ca ne întâlnim la răscruce de drumuri, ne imbratisam cu dragoste, ne odihnim unul in braţele celuilalt si ne luam rămas bun plecând in direcţii diferite. El, un înger printre stele…eu, un înger pe Pamant. Îl privesc si ii spun ca trebuie sa plec. El mă linişteşte mângâindu-mi parul si îmi spune ca si el are treaba. O ultima privire, un ultim gest de iubire. S-a dus. L-am lăsat sa plece.

Miroase a tei. A tei si a dragoste

Miroase a tei. A tei si a dragoste. Privesc din nou noaptea prin fereastra. Renunt sa mai tanjesc a fi in alta parte. Ma las rasfatata de adierea calduta a vantului de seara si imi indulcesc sufletul cu mirosul florilor de tei. Trag cu ochiul la ferestrele luminate din blocul de alaturi. Zambesc cand reusesc sa prind o miscare in spatele draperiilor. Oare ei ce fac, cum se simt? Insomniaci ca si mine. Ascult cum undeva in departare un motor toarce…si e liniste si e pace. Privesc avioanele cum vin si pleaca dar nu-mi doresc sa fiu in alta parte decat aici si acum, privind noaptea fierbinte de iunie si mirosind teiul. Nu ma mai imbie sufletul sa plec, nu mai simt nevoia nebuna sa fug departe, nu mai simt ca ma zbat ca o pasare in colivie.
E pace.
Ma bucur sa fiu eu insami, ma bucur sa privesc un cer senin, sa-mi pun dorinte inainte de culcare, sa beau cafeaua in timp ce citesc o carte, sa ascult pian pe timp de furtuna, sa ma las mangaiata de razele de soare si sa-mi ravaseasca vantul parul. Ma bucur de fiecare clipa si traiesc viata cu sete. Ma asez in pat si imi rasfir parul pe perna, zambesc cand rememorez ziua si ma gandesc cu nerabdare pentru maine. Oftez incet simtind racoarea cearceafului pe piele si ma gandesc ca e precum sarutul unui iubit de noapte buna. Ma cufund in somn incet si ma gandesc la tei. La tei si dragoste. Noapte buna insomniacii mei!

Autopsia durerii

Ultimul cadavru de autopsiat pe ziua asta. Imi pregatesc atent instrumentele in timp ce intorc capul inspre masa pe care sta asezat cadavrul. A fost adus aseara tarziu si mi s-a spus ca pana maine sa fie gata. Apartinatoarea, ruda apropiata defunctei, vrea o inmormantare rapida.
Privesc femeia ce zace pe masa; par lung, ochi frumosi, trasaturi elegante, barbie hotarata. N-ai prea zice ca a fost o ticaloasa asa cum o descria femeia de aseara.
Ma apuc sa o examinez atent; la prima vedere pare sa fi fost sanatoasa tun, fara niciun indiciu al vreunei suferinte. In minte imi revin cuvintele femeii: „suferinta era ea!” O spunea cu un zambet discret si un oftat de eliberare.
Imi alung povestea din cap si continui examinarea. Aproape mi-e teama sa deschid cadavrul. Ma intreb, oare ce voi gasi? Din spusele apartinatoarei moartea a intervenit subit, aproape as putea crede ca a fost ucisa. Nu exista semne de violenta si nici de otravire. Cercetez atent fiecare particica si nu gasesc nimic. Raman stupefiata cand nu gasesc nicio urma de inima.
Nu este posibil!!! Doar eu am deschis cadavrul, eu am taiat fiecare bucata de piele, carne si oase; era imposibil sa nu-i gasesc inima.
Dupa cateva ore ma resemnez sa caut raspunsuri imposibil de obtinut si ma pregatesc sa dau o explicatie femeii ce va veni sa revendice cadavrul.
Ma asculta atenta, privindu-ma cu o figura incordata, lucru ce ma ingrozeste stiind ca nu ii voi putea explica fenomenul straniu. Termin de vorbit si trag aer in piept asteptand tirada. Se intampla un lucru care ma debusoleaza si mai tare; femeia izbucneste in ras lasandu-ma complet buimacita.
„Durerea nu mai are inima cand moare. Ea bate acum in pieptul meu. Ea a murit si eu am revenit la viata.”- imi explica acum cu lacrimi in ochi.
Abia acum imi dau seama ca femeia care a murit si cea din fata mea sunt una si aceeasi.
Imi iau ramas bun si ma intorc in cabinet. Imi dau jos masca operatorie si privesc oglinda. Zambesc cand simt ca inima imi bate din nou in piept.

Cuvinte care vindeca

Stiu ca se apropie ziua. Ziua de “adio”
Si stiu c-ai sa mergi la el. Va sta sfidator in fata ta, in timp ce tu ai lacrimi in ochi.
Suferinta te va izbi frontal si va musca din tine
Fii brava, tu, si tine-ti fruntea sus si las-o sa ia ce vrea din tine
N-o infrunta, stai nemiscata, furtuna vine si pleaca
Va lua din tine ca un vultur si va fugi mai departe
De te vei simti ciobita, ravasita, nu plange
Ci intoarce-te martira la mine
Si pune-ti capul pe umarul meu in timp ce-ti cant un cantec de leagan
Si-ti voi croseta din sufletul meu aripi de speranta
Voi pune pe fruntea ta asudata buzele mele reci
Intocmai cum fac mamele cu copiii lor cand sunt bolnaviori sau speriati
Si te voi strange la pieptul meu
Si-ti voi dona o bataie de inima ca pulsul tau sa redevina regulat
Si…te voi lua de mana si te voi invata din nou
Ce e apusul si soarele si cerul.


* Scrisa pentru sufletul meu de cel mai iubit spiridus Danuta

Multumesc pentru amintiri

Mi-am terminat de facut bagajele. Inchid incet geamantanul. Mai privesc o data in incapere. Atatea amintiri frumoase se perinda. Dar nu mai pot ramane. Nu atata timp cat tu ai plecat de mult. Nu pot sa ma agat de amintiri mereu si sa ma mint ca ai sa revii. E timpul sa ma mut in alta casa, o casa noua fara stafii.
Mi-e greu sa-mi iau valiza si sa plec, sa incui usa pentru ultima oara si sa nu mai privesc inapoi. Mi-e greu sa nu mai sper ca ma vei prinde din urma si ma vei ruga sa ma intorc cu tine acasa. Privesc inca o data, o ultima data, casa sufletului tau. In fiecare lucru esti tu, in fiecare incapere vad stafiile noastre cum se iubesc. Stiu ca o sa te intorci. Dar eu voi fi plecata. Nu trebuia sa pleci...si eu nu mai pot sa astept. Ma mut in casa noua, o casa cu ferestre largi si cu pereti albi. Nu iau cu mine nimic care sa-mi aduca aminte. Am strans totul si le-am incuiat intr-un cufar pe care o sa-l asez la capatul patului unde o sa-mi asez in fiecare dimineata cana de cafea si o s-o beau cu aroma de amintiri. Aroma subtila cat sa-mi trezeasca inima dar sa nu stiu de ce. Atat de mult incat sa ma bucur dar suficient de putin cat sa nu ma doara.
Ma poti vedea oricand prin ferestrele largi ale casei mele dar nu vei avea niciodata curajul sa suni la usa. Te vei multumi sa privesti din locul tau de sus unde te-ai refugiat ca nimeni sa nu poata ajunge la tine. Cu timpul voi umple si acesti pereti cu amintiri. Si poate voi pune si unele cu tine. Cand nu o sa ma mai doara.
Mi-am adunat in sfarsit suficienta forta sa plec. O sa-ti las cheia sub pres.
Multumesc pentru amintiri. Ramai cu bine baiat frumos.

Vanator-vanat

Intunericul privirii sale te inghite, focul sau te mistuie, pasiunea lui te devoreaza si sangele sau il cere pe al tau. Te devoreaza cu simpla prezenta, te anesteziaza si-ti da foc de vie cu un simplu sarut si te predai puterii lui de bunavoie. Te subjuga si te face dependenta de magia neagra din ochii lui. Ai vrea sa fugi departe de vanatorul tau dar carnea freamata dupa atingerea lui, sangele iti clocoteste si simturile nu te mai asculta.
Ii mirosi prezenta dinainte sa-l poti vedea si zambesti dulce irezistibilului vanator. Fugi ori de cate ori ai ocazia stiind ca de fiecare data te va aduce inapoi. Fugi de bucuria reintoarcerii in capcana lui. Altfel n-ai fugi daca el n-ar veni de fiecare data dupa tine. Fugi si privesti in spate razand ,il vezi cum vine si te lasi prinsa. Traiesti fiecare clipa de libertate cu sete pentru ca la reintoarcere sa fi plina de pasiune. Te bucuri de micile evadari din bratele lui pentru ca apoi sa te cufunzi in imbratisare cu sete si dorinta de a fi devorata. Te consideri miel de sacrificiu in fata lupului tau cand el de fapt iti e hrana si tu imblanzitoarea lui.