Cand o persoana devine complet
pierduta pentru noi? Cand consideram ca o persoana a iesit definitiv din
vietile noastre?
Cand nu ne mai e dor? Cand nu ne
mai intrebam ce face, cand nu mai vrem
sa impartasim lucruri impreuna sau cand trec zile fara ca macar sa avem un gand
despre ea? Eu inca ma gandesc la o
multime de persoane care au iesit definitiv din viata mea insa la care ma
surprind gandindu-ma . Au ramas precum niste fantome care imi bantuie gandurile
si noptile fara somn pe care le petrec privind cerul si band un pahar de vin. Si care e scopul lor in gandurile noastre? Care este semnalul pe care
aceste fantome ale trecutului mai mult sau mai putin indepartat vor sa ni-l
transmita? Sunt oare cuvintele ramase nespuse care ne bantuie? Sau modul in
care oamenii au iesit din viata noastra? Avem nevoie de incheiere pentru a ne
gasi linistea si pentru a ne elibera de cei pe care i-am pierdut dar nu uitat?
Ma regasesc de cele mai multe ori
in cercul unei vieti bantuite, cuvinte nespuse, finaluri nedeslusite, abandon,
disparitii bruste, imposibilitatea de a-mi lua ramas-bun. Cu cat se repeta
scenariul, cu atat mai mult simt ca am usi ale sufletului ramase deschise si pe
care sunt incapabila sa le inchid. Asa ca ma refugiez noptile in balcon, cand
toata lumea doarme, si port discutii lungi cu propriile fantome. Le spun cat de
mult mi-au atins viata si cat de dor imi e de ei. Le spun ca mi-am dorit ca ei
sa nu plece niciodata dar acum nu am idee unde sunt, stiu doar ca sunt departe
de mine. Le spun sau de fapt ma rog sa fie fericiti, indiferent unde sunt, ce
fac, cu cine sunt. Ma rog sa-si gaseasca linistea si directia pe care o cauta
in viata. Si in secret, o mica bucatica de suflet se roaga sa-i revad, sa se
reintoarca.
Acum, intr-o noapte fara somn,
inchin un pahar de vin inspre stele si vars putin cat pentru a bea si mortii.
Mi-e dor...de cei care imi sunt aproape, de cei care se indeparteaza, de cei
care au plecat si de cei pe care n-o sa-i mai vad niciodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu