Poveste de doliu 3 - happy...ce?

Pe mine nu m-a invatat nimeni sa ma vindec. Da, am avut persoane care au mers alaturi de mine, unele stiau prin ce chinuri trec, altele doar isi puteau imagina, insa nimeni nu m-a invatat sa ma vindec de durere. Mi-am consumat durerea si m-am lasat consumata pana cand  a devenit parte din propria fiinta. Am traversat cicluri, date si evenimente, pe care altadata le-am fi sarbatorit impreuna, stirbiti precum o farfurie de  portelan careia i-a sarit smaltul, frumosi dar imperfecti, cu urme ce nu se pot sterge si rani nevindecate.

Ritualurile le-am creat manata de durere dar niciodata nu m-au alinat. Din contra, am urat cu toata fiinta diminetile de Craciun in cimitir sau fiecare zi de nastere ce ma prindea singura la miezul noptii inecandu-mi amarul intr-un pahar de vin si gandinu-ma ce ironic suna „La multi ani!”. Ati fost intr-un cimitir in dimineata de Craciun? E atata liniste si pustiu in timp ce ingerii de marmura sunt acoperiti de fulgi pufosi de zapada. E atat de trist si de taios aerul, parca dinadins sa te convinga sa pleci.  Cimitirul, eu l-am gasit pustiu de fiecare data, cu mortii adormiti sub stratul gros de zapada. Vii cu speranta ca il vei simti pe cel drag aproape de tine dar te regasesti singur in acel peisaj sumbru si pleci cu sufletul greu ca nu i-ai putut aduce lumina si nici ca nu il poti readuce acasa. Si totusi de fiecare data cand am intrat pe usa casei i-am regasit pe cei dragi in jurul mesei, toti, si mortii si vii zambindu-mi.

Ei sunt mai mult cu noi acum decat daca i-am vizita la cimitir zilnic. Pentru ca ii purtam in suflet, indiferent cum ar fi. Tristi, furiosi cu dor, cu dragoste, cu impacare sau cu lucruri nespuse, cu reprosuri sau cu multumiri, ii pastram in suflet si am vrea sa avem ocazia sa le putem spune pe toate.  Am invatat in timp, ca legaturile de suflet nu se rup niciodata si ca moartea nu ti-i poate rapi pe cei dragi din suflet. Amintirile sunt numai ale tale si chiar daca in timp iti par prea putine, sunt momente in care te invadeaza fiecare detaliu al fiecarui minut petrecut impreuna si te simti plin de tot ce a insemnat viata ta impreuna cu cel drag.

E ciudat cum durerea se alina in zilele obisnuite si se acutizeaza in momentele in care ar trebui sa fii cel mai fericit, cum in acele momente simti doar ceea ce lipseste si te gandesti doar la cine nu-i acasa cu tine. Dupa ce s-au adunat suficiente date de nastere, Craciunuri, sarbatori si evenimente pe care intotdeauna le-ai fi impartasit cu cei pierduti, o sa te intrebi din ce in ce mai des cat s-ar fi schimbat, ce ai ratat sa cunosti si n-ai mai avut timp, daca intr-adevar ai reusit sa pastrezi intacta amintirea in suflet sau daca totusi odata cu timpul detaliile s-au estompat. De asta iti faci ritualuri ca sa iti exersezi mintea sa nu piarda detalii importante si sa se asigure precum un bolnav cu tulburare obsesiv-compulsiva ca nu il va pierde pe cel drag definitiv in gaura din suflet produsa de moartea celui drag.

In fiecare an incepi un nou ciclu de vindecare, gasesti noi modalitati de a-l aduce pe cel drag mai aproape de prezent si totusi nu o sa existe niciodata vreun eveniment in viata ta in care sa nu simti ca la masa e un loc gol, ca lipseste cineva si ca ai permanent tendinta de a-i cauta chipul in incapere.