Sanctuar...

Am disparut. M-am hotarat intr-o zi de joi plecand de la birou sa imi iau un mic bagaj si sa dispar intr-o alta lume. Mi-am aruncat rapid in rucsac o pereche de blugi vechi, un pulover lalai si cateva tricouri. Am ascuns insa si o pereche de bikini rosii si o sticluta cu parfum. Mi-am pus ochelari fumurii si am iesit din apartament precum un fugar urmarit de politie. M-am simtit mai bine in timp de ma indepartam zambind vinovat si privind orasul ce ramanea intrebator in urma. Am ajuns tarziu in noapte in ascunzatoare astfel incat n-am putut saluta cum se cuvine lacul si muntele...am lasat-o pentru dimineata cand vom conversa la o cafea invelita in patura moale de lana. M-am oprit pentru o clipa si am ascultat linistea netulburata a vechiului meu prieten. Am intins mana catre pulberea de stele ce cernea magie si imi servea drept calauza, cu luna plina complice. Parea a fi trecut o vesnicie, creierul meu neputand inregistra nicio informatie cu privire la spatiu si timp, eram doar eu intr-o cabana de munte. Ciudat cum timpul aici s-a oprit si totul a ramas la fel ca acum multi ani cand am vizitat-o prima oara. Ascunsa de munte, construita din piatra si lemn, calda cu semineul de piatra tronand la parter si cu ferestre largi cu vedere inspre lac. Am adormit in timp ce lemnele trosneau in semineu si umbrele jucau pe perete. Si am oftat...pace. Dimineata m-am trezit fara efort, fara nelinisti si fara ganduri, fara dor sau dureri. Am ascultat o clipa...tot liniste...si am zambit. Am deschis larg usile inspre terasa si am inspirat cu pofta aerul rece al diminetii. Mi-am facut cafeaua si micul dejun si m-am mutat pe micul ponton de langa lac. Invelita in patura m-am lasat mangaiata de razele blande ale soarelui si am privit indelung scanteierile de diamant ale apei. Nu-mi trece niciun gand prin cap, nu simt nicio chemare in suflet, as putea ramane aici o vesnicie fara sa ma gaseasca nimeni. Niciodata n-am iubit singuratatea ca acum. O imbratisez o respir o las sa ma invaluie in valurile ei negre pentru ca lumea sa nu ma gaseasca. O las sa-mi acopere ochii si sa-mi astupe urechile. Nu vreau sa vad pe nimeni si nu vreau sa vorbesc cu nimeni decat cu propria persoana de care ma simt profund fericita. Ma ascund si ma camuflez cu mai multa pricepere cu cat lumea se incapataneaza sa ma scoata la lumina. Nu vreau sa vad o lume care m-a dezamagit, nu vreau sa imi faca promisiuni de mai bine. De data asta nu mai exista a doua sansa. In lumea mea singura care primeste o a doua sansa sunt eu. Am scos totul din suflet si n-am ramas decat eu, m-am inchis din nou in propria lume si am aruncat cheia in amintirile uitate. Aleg singuratatea, ma aleg pe mine. Muntele imi murmura cuvinte de dragoste si ma primeste in bratele lui.