Era o liniste ciudata in capul si in sufletul meu. Nu ma grabeam nicaieri, nu imi faceam planuri. Analizam cu sete fiecare gest precum un spectator mut in fata unei opere de arta. Vroiam sa ating, sa simt, sa miros, sa-mi intiparesc pe retina toate detaliile. Cuvintele au fost putine, insa sufletul nu inceta sa vorbeasca. Era sarbatoare intre cele doua jumatati de suflet. Si-au spus totul fara ca niciunul din noi sa trebuiasca sa spuna prea multe cuvinte. Era o piesa muta, in care vezi doar oamenii zambind si deduci totul din gesturi incarcate de insemnatate. Imbratisari, priviri, un zambet larg si un „ne vedem mai tarziu...” urmat de un „pa” facut cu mana. O privire lunga...si un gand negru.
Era prea liniste si prea cald cand s-a intunecat cerul. A inceput sa se scurga un firicel de sange. Moartea nu doare. Agonia da. Eram in agonie, ma sufocam cu propria viata spulberata. Fiecare ciob de realiate imi ucidea sufletul. L-am luat si l-am inchis intr-o incapere intunecata si am ramas sa infrunt dezastrul. Eram golita de orice, de trecut, de prezent, de viitor. Eram golita de suflet si ingerii imi ajutau inima sa bata. Nu ai vrea sa simti asa ceva, nu ai vrea sa vezi asa ceva, e un sentiment atat de urat, incat iti vine sa dai pumni aerului. Gol...vid...cautari desarte a ceva, a unei legaturi solide pe care stiam intotdeauna unde o gasesc fara ca macar sa caut. Nimic!
-„Aici erai?”
-„Dar unde ai crezut ca am plecat?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu