Okay! Inapoi pe pista. M-am tavalit destul de rau in ultima perioada si ma ridic ametita dupa nebunia asta. Sa presupunem ca e un nou inceput. Sau cel putin pana la urmatoarea cazatura. Bun, inceputul e nou.Si acum ce facem? In ce directie? Cu ce scop? Pt cine? pt ce?si lista continua la nesfarsit si sunt inclinata sa zic la dracu cu tot sis a ma asez turceste pe jos in praf in mijlocul rascrucii doar privind soarele cum rasare si cum apune analizand zilele si infruntand noptile ramanand fixata in acelasi loc la rascruce cu iluzia ca dc ma hotarasc intr-un final pot alege orice cale vreau , nu? Poate, sau poate nu.
M-am cam saturat sa lupt cu gravitatia sa cred ca sunt un inger si ca pot zbura si sa ma strivesc mereu de asfalt. Mereu gravitatia ma doboara si-mi rade in fata.Cioturile aripilor de altadata nu ma mai pot sustine si alte aripi nu voi mai primi.
E amuzant sa ma prefac ca sunt om, dar cum poate un inger care a cunoscut raiul sa se conformeze sa fie om?
Cerul nu-l pot avea si refuz sa raman lipita de asfalt de fiecare data cand cad. Sa nu ma mai ridic. Si totusi sa fiu om? Sa ma multumesc cu conduita de a fi prinsa la mijloc?
Si ce poate face un om? Ce poate face un inger cazut sa fie om? E nefolositor, e intangibil. Cum poate supravietui stiind ca e singur si e prins in lumea asta care nu-i vede frumusetea si nu-i ofera siguranta, comfort si mai ales dragoste? Lasand la o parte metaforele ma simt rau.Ca ultimul om de pe pamant. Ca ultimul supravietuitor intr-o lume imensa. De ce am supravietuit daca sunt singur? De ce incerc sa explorez imprejurimile stiind ca nici acolo nu e nimeni? De ce nu pot ramane fixat intr-un singur punct? Ce e cel mai rau e ca nu vreau sa raman in punctul asta. Si mult mai rau e ca sper si visez si vizualizez ca voi capata o pereche noua de aripi si voi atinge din nou cerul. SI visez mult prea frumos, mult prea departe, mult prea dureros. Si cad si ma ridic si o iau de la capat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu