Daca totul ar pieri si n-ar ramane decat el, eu as continua sa exist. Iar daca totul ar ramane si el ar fi nimicit universul s-ar transforma intr-o uriasa lume straina mie si mi s-ar parea ca nu mai fac parte dintr-insa.
Asa ma simt eu in fiecare zi in care sunt obligata sa traiesc fara el intr-o lume complet straina. Chiar si propriul chip propriul corp desi frumoase mi se par ale unei straine. Si de fiecare data raspunsul din capul meu e acelasi: daca el ar veni, daca el s-ar reintoarce acasa atunci totul ar disparea si ar ramane numai el, iar eu as reveni la viata. Daca asta s-ar intampla n-ar mai trebui sa fac alegeri,pentru ca ar fi el, pentru ca intotdeauna va fi el. Perfect, sufletele noastre s-ar imbina perfect fara a exista vreo urma care sa indice unde se termina unul si incepe celalalt. Ar fi mai natural decat aerul, decat soarele decat orice. Pentru ca ar fi el. Dar pentru mine nu va mai exista niciodata vindecare. Sunt omul care arde blestemat sa nu-si gaseasca niciodata linistea. Ma uit in jur si vad lucruri, locuri, fete cunoscute dar fara el nimic nu are sens. Stau blocata in lumea asta straina incapabila sa pun capat suferintei sau macar sa gasesc un ceva care sa-mi dea o urma de speranta. Las totul sa curga, sa se întâmple dupa voie, sunt incapabila sa ma implic in ceva ce as considera ca ma leaga, ca-mi rapeste libertatea, ca m-ar putea incomoda daca in mod miraculos si imposibil el ar reveni acasa. Simt cum ma pierd pe masura ce sufletul meu nu-si gaseste linistea atat de mult dorita, simt ca ma instrainez pe masura ce durerea se simte tot mai acut cu trecerea timpului, simt ca uit cine sunt pe masura ce timpul trece implacabil si speranta ramane totusi undeva suspendata in aer, asteptand.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu