M-am mutat in casa noua; o casa cu zugraveala proaspata si podele lucioase. O casa fara amintiri si cu ferestre larg deschise catre lume. Deschise da, ca sa o pot contempla, sa o privesc dimineata cand imi beau cafeaua si seara cand savurez un pahar de vin. Dar lumea e departe totusi. Casa mea e prea sus si prea departe, cocotata in varful unei coline pe care nimeni nu face efortul de a o urca.. Vizibila tuturor, accesibila doar unora, admirata de toti, locuita doar de mine.
Mi-am aranjat mobila si am prins cateva tablouri pe pereti. Mi-am aranjat patul astfel incat sa pot privi norii prin fereastra din fata lui si mi-am adus cufarul cu amintiri in dormitor.
E liniste aici…prea multa liniste pentru sufletul meu. Se aud doar pasii mei pe podelele de stejar. Ma trezesc diminetile mangaiata de razele blande ale soarelui si savurez intotdeauna cafeaua pe terasa scrutand orizontul si asteptand ca viata sa ma trezeasca.
Invaluita de aroma cafelei aud doar cum o inima bate, bum…bum…bum, din ce in ce mai tare dorind sa scape din captivitatea cufarului cu amintiri. Uneori ma gandesc sa-l arunc in mare. Sa nu-l mai vad, sa nu mai aud inima batand in cimitirul amintirilor si viselor desarte.
Ma ridic si mangai incet lemnul negru, ii spun sa mai aiba rabdare, acum nu pot sa-l deschid. E aceeasi vesnica lupta in fiecare dimineata si in fiecare seara. Si totusi el e singurul care imi tine de urat, singurul ce locuieste la mine in casa.
E seara…imi torn un pahar de vin, ma asez pe pat si privesc cerul. Sunt atatea promisiuni pe care noaptea le aduce si tot atatea vise desarte cand se ivesc zorii.
Amintirile devin galagioase bum…bum…bum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu