Ma ucide tristetea din ochii ei atunci cand o privesc. Chiar si cand rade ma doare. Stiu ca fiecare zambet ascunde un strigat de ajutor, stiu ca fiecare sfortare mi-o rapeste tot mai mult din brate. O privesc din cealalta parte a camerei cum surade politicos si intorc capul sa nu-mi vada lacrimile. As vrea sa ma duc la ea si sa o imbratisez, sa-i spun ca poate plange alaturi de mine, ca eu n-o voi intreba ce i s-a intamplat sau daca cineva i-a facut rau. As vrea sa-i spun ca ma ucide faptul ca n-o pot face sa zambeasca cu adevarat. Ca ma induioseaza forta cu care lupta in fiecare zi, ca ma face sa tresar si ma innebuneste de teama gandul ca ar putea fi ranita din nou. Ca mi-e teama nu pentru ea, pentru ca stiu cat este de puternica, ci pentru mine ca nu voi rezista sa o vad ranita din nou. Urasc sa fiu eu cea slaba dintre noi doua. Fug pentru cateva clipe departe de gratia si puterea cu care isi duce povara pe umeri. Nu pot privi cum focul din suflet si lumina din ochi ii sunt incarcerate nestiind cand va sosi momentul eliberarii lor. Ma ard lacrimile in timp ce ma refugiez sa-mi plang neputinta. Trag adanc aer in piept, imi reiau zambetul calm si pasesc cu barbia sus in incapere. O privesc, ma priveste. Zambim si incepem sa dansam pe acorduri triste de pian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu