Moartea nu ne intreaba ce planuri avem cand intervine. Nu o intereseaza ca ne-am planuit vacanta, nu o intereseaza ca ne aflam pe punctul de a ne implini visele, nu o intereseaza ca nu a sosit momentul, ea pur si simplu vine. Dupa impact, dupa soc si furtuni de emotii omul cumva e aruncat din tornada de fapte, emotii momente si oameni si se gaseste singur, golit de orice farama a orice l-ar putea tine sa nu se destrame si e fortat sa contempleze dezastrul. E ca si cum ai fi aruncat dintr-o masina care merge cu 300km/h si te prabusesti gol in plina strada intr-o noapte geroasa de noiembrie. Esti ranit, esti singur si tremuri, nu ai directie si nu vezi nicio scapare. Te simti mort pe interior dar mult prea viu ca sa simti cum durerea te jupoaie de viu.
Esti abandonat in durerea ta, nimeni nu intelege, toti te considera o ciudatenie si toti fug de frica sa nu se contamineze. Moartea te marcheaza pe viata. Poate e o descriere mult prea dura pentru unii pentru a-i caracteriza pe supravietuitorii unei pierderi insa cei care s-au aflat acolo, pot spune contrariul.
Statistic vorbind exista un procent destul de mare de oameni care s-au confruntat cu o pierdere si care dupa 1 an de doliu inca se afla in depresie. Personal, cunosc suficienti oameni care dupa destui ani de la pierderea unei persoane dragi nu si-au mai putut reface viata complet. Persoane care vor tanji pentru totdeauna sa aiba alaturi la evenimentele importante din viata lor acea persoana care le-ar putea intregi sufletul. Ziceam odata ca durerea pricinuita de moartea cuiva drag se simte ca si cum ti-ai fi rupt piciorul si ai invatat sa mergi schiopatand, da poti merge poti alerga poti dansa chiar dar nimic nu mai e la fel de usor, ti-e teama sa folosesti prea mult acea parte ca nu cumva sa te ranesti din nou.
Pierderile din vietile noastre isi pun amprenta asupra noastra in timp din ce in ce mai acut si se resimt groaznic in momentele in care singura persoana care te-ar putea alina e cel pierdut. Cel care te-ar putea incuraja sa nu renunti la vise, cel care ti-ar putea stabiliza realitatea zguduita printr-o simpla imbratisare, cel care cu o simpla privire ti-ar spune o mie de cuvine si atunci realizezi cat esti de singur.
Vindecarea vine greu; e precum reintoarcerea dintr-o calatorie lunga de cativa ani in care ai fost complet rupt de propria viata si fortat sa traiesti doar pentru supravietuire. Nimic nu iti mai pare familiar. Vindecarea nu vine niciodata fara suferinta. E ciudat nu? Se presupune ca n-ar trebui sa doara atat de tare dar simti cum te arde precum un fier incins in suflet. Sau poate doar purifica, ea arde tot ce a mai ramas din vechea ta persoana si te ajuta sa renasti precum un Pheonix din propria cenusa.
Dupa ani de intuneric va rasari din nou Soarele. Roaga-ti sufletul sa aibe rabdare !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu