Sufletul ca o casa

 Cateodata ma gandesc la sufletul meu ca la o casa, o casa mare, luminoasa, vopsita in alb si cu pete de culoare care sa o insufleteasca. Cateodata o vad pe tarmul inalt de langa mare, altadata se ascunde in munti, langa lacul cu sclipiri de diamant. Devine solida din piatra si lemn, sanctuar de emotii si vise. Aceasta casa e minunata, calda atunci cand mi-e frig, primitoare de fiecare data, solida si stabila neclintita de capriciile vremii, plina de dragoste si amintiri. Pe acestea le gasesti peste tot in jur, chiar imprastiate in jurul casei precum gardienii care strajuiesc templele sacre. Avertizeaza de la distanta ca locul e unul special, si numai cei care vin cu pace in suflet si dragoste in inima pot patrunde.

In fiecare incapere gasesti locul desemnat fiecarei persoane care traieste la mine in suflet. Insa casa mea e goala, nu e nimeni aici in afara de mine. Toti sunt liberi sa vina si sa stea cand vor si cat vor. Ei sunt liberi sa traiasca in locuri din afara fara sa le fie teama ca nu isi vor mai regasi locul din sufletul meu.

 Cateodata simt setea de libertate si imi deschid casa catre lume, catre imensitatea marii si catre maretia muntelui. Las porti, usi , ferestre deschise si las ca energia sa prinda viata. Altadata, ma inchid si imi ferec portile cu lacate si lanturi groase, nedorind companie si ma scufund in conversatii cu singuratatea. Ne asezam pe terasa seara si la un pahar de vin ne reamintim cum ne-am cunoscut si cat de tare ne-am antipatizat. Sau poate pentru ea am fost dragoste la prima vedere, nici acum nu stiu. Cert e ca nu a mai plecat si eu am invatat sa o accept si chiar sa mi se para frumoasa, sa o caut si sa o ademenesc sa ramana atunci cand dorea sa ma paraseasca.

In zilele de izolare ma vad doar cu propriile temeri si defecte, limite si dorinte. Ne asezam la masa ca niste prieteni vechi si ne renegociem relatia. De multe ori cedeaza vazand ca nu ma mai tem de uratenia si slabiciunea lor si ma lasa in pace. Altadata cedez eu si le permit sa ramana cateva zile in casa sufletului meu. Niciodata prea mult totusi.

 Cateodata primesc vizite, uneori zilnic din partea familiei si a prietenilor dragi, altadata primesc vizite de departe, oameni care se reintorc dupa mult timp si care ma intreaba de ce i-am lasat sa plece cand e asa bine la mine in suflet. Uneori ma viziteaza si straini care se opresc la porti si rareori ajung sa vada casa din pragul usii de la intrare. De cele mai multe ori ma complimenteaza „aveti o casa asa frumoasa, cum ati reusit, mi-ar placea sa stau aici...” altii doar o admira de la depatare intimidati fiind de portile inalte de fier forjat.

 Cabana de munte e sanctuarul meu, acolo nu ajunge decat familia si poate doi trei oameni. E locul cel mai secret si locul in care imi regasesc linistea si ma vindec. E locul in care am locuit pana acum cativa ani, ascunsa de lume si fara a fi expusa.

 In casa de pe plaja m-am mutat de curand, cand m-am horarat sa nu ma mai ascund de lume si sa imi infrunt demonii singura. Tot ce conteaza e ca indiferent unde ma aflu sunt ACASA. Fara cautari, fara rataciri, fara sa alerg dupa iluzii, fara sa tanjesc dupa locuinta altcuiva, fara sa platesc chirie unui suflet de negustor. 

 Acasa este intotdeauna locul unde iti e inima...iar inima mea este mereu aici cu mine.