Unde se duc visele cand mor?

Unde se duc visele cand mor? Si sentimentele care nu ne-au fost niciodata impartasite, cuvintele nespuse si chemarile sufletului? Se inchid oare undeva intr-o mansarda a sufletului in care nu urcam decat cand prezentul ne doare mai tare decat tot ceea ce n-am putut avea vreodata? 

 Lasam sa se astearna praful peste ele sperand ca astfel le va pali stralucirea si ca le vom dori mai putin. Si totusi, chiar daca sunt incuiate in cel mai indepartat colt al sufletului ne refugiem in ele de fiecare data cand suntem dezamagiti de ceea ce se intampla cu viata noastra. Pentru ca e intotdeauna mai usor de suportat ceea ce n-ai putut avea decat ceea ce ai si e departe de ceea ce ti-ai dorit vreodata. In jurul iubirilor neimplinite putem tese intotdeauna povesti despre cum ar fi fost, ce ar fi fost, in jurul viselor spulberate putem mereu reaprinde speranta ca vor renaste din propria cenusa, pentru oamenii care au plecat din viata noastra putem mereu sa ne imaginam ca se vor reintoarce. 

 Mansarda sufletului meu detine o colectie minutata de comori ascunse. Mereu cand o vizitez ma asez pe sofaua din mijloc pentru a putea admira in voie fiecare lucru pretios din colectie. Privesc cu emotie intalnirile de dragoste, privirile pline de dragoste si pasiune, imbratisarile stranse in plina strada, tachinarile copilaresti si noptile petrecute in bratele puternice de barbat. Ei sunt inmarmuriti precum niste statui, ce stau frumos asezate de jur imprejurul sofalei, suficient de aproape pentru a le putea marturisi soptit tot ceea ce n-am avut curaj vreodata sa o fac. In fata mea stau totdeauna toate lucrurile pe care mi le-am dorit si n-am ajuns niciodata sa le am din varii motive. In coltul de dupa usa, in stanga ferestrei, ascunse in umbra stau toate dezamagirile si increderea tradata. Niciodata nu luminez coltul ala, le vad rar, in noptile cu luna plina cand petrec zile intregi inchisa aici. Atunci ma chinuie vederea lor si ma cuibaresc in bratele iubirilor mele, care se strang in jurul meu dornice sa ma protejeze precum un scut uman. In dreapta mea langa fereastra, scaldati in razele calde ale soarelui stau oamenii care au plecat si pe care ii visez adesea reintorcandu-se. Ei se amesteca printre iubiri si ma alina vorbindu-mi despre momente frumoase din trecut. Nu tot ce se gaseste in mansarda e pierdut. Aici se gasesc si visele neimplinite inca. Le tin aici nutrind dorinte secrete ca si restul vor prinde viata de la ele. De fapt n-am renuntat la nimic din ce e aici sus. Pentru fiecare lucru exista inca scantei de speranta. Imi place mereu sa visez si sa creionez povesti de viitor in jurul lor. Fiecare isi are povestea in care eu traiesc. Fiecare iubire isi urmeaza cursul si impreuna traim pana la adanci batraneti. Calatoresc in toate locurile in care n-am ajuns inca si experimentez tot ceea ce n-am avut ocazia. Pot sa le ating si sa le simt, sa le miros si sa le gust. Aici e un loc minunat, desi uneori amagitor si in alte zile usor dureros. Cateodata nu urc aici cu zilele iar cateodata n-as vrea sa mai cobor pana cand ele nu vor face parte din prezentul meu. 

 Totul se constituie din momente furate...bucati de prezent, franturi de trecut, sclipiri de viitor. Amagiri, amagiri, amagiri...M-a prins noaptea in mansarda si luna a dezvaluit increderea tradata...