E un lucru stiut ca din copilarie
fetitele viseaza ca atunci cand va fi timpul potrivit ele se vor casatori cu un
print cu care vor trai fericite pana la adanci batraneti. Aceasta convingere se
pastreaza de-a lungul anilor si odata cu prima iubire ea creste si planurile
devin si mai elaborate. Totodata, pe masura ce trece timpul si ne maturizam,
experientele de viata ne invata ca aceste povesti cu sfarsit fericit nu se
intampla cu aceeasi frecventa si acuratete precum in visele noastre. Uneori
suntem dezamagite, alteori printul din poveste dispare si odata cu el dispar si
planurile de viitor, alteori viata pur si simplu ne refuza brutal sa ne unim
destinul de cineva, dorintele dispar. Povestile cu happy-end incep sa ni se
para simple piese de teatru despre care ne dam cu parerea cat o sa tina.
Dorintele noastre se schimba si ele si descoperim ca parca nu e rau nici cand
ne bazam doar pe fortele proprii si ca singuratatea nu este deloc Urata atunci
cand stii sa te iubesti.
Timpul trece si incepi sa ridiculizezi
tinerele de 20 de ani cu planul de 25 ani (maritata si cu primul copil pe
drum). Ti se pare o irosire majora a vietii, cel putin mie mi se pare. Sunt
cei mai frumosi ani pe care nu vrei sa-I ratezi supunandu-te unor presiuni
precum casnicia si compromisurile aferente mentinerii ei. Sunt de parere ca
pana la 27 ani trebuie doar sa traiesti, sa investesti in tine, sa inveti, sa
cresti in toate sensurile posibile. La 20 ani nu stii ce vrei, cine esti, cum
vrei sa-ti traiesti viata. Poate ti se pare ca stii dar crede-ma, habar nu ai.
Am fost si eu asa. Cu toate lucrurile aranjate frumos pe hartie, pana cand a
trebuie sa o iau de la zero si sa ma maturizez.
Si totusi, exista o linie fina
intre femeia independenta si matura gata sa cladeasca un viitor alaturi de
altcineva si femeia independenta dar razvratita sa se incadreze in tiparele
societatii. Eu fac parte din aceasta categorie, a celor care sunt capabile sa
iubeasca si sa traiasca in armonie cu barbatul de langa ele insa nu vor a se lasa
incastrate in niste tipare in care nu se regasesc. Nu sunt femeia care face
mancare, nu vreau politeturi inutile atunci cand nu simt asta, nu imi doresc
multe lucruri pentru care alte femei ar da orice sa le aiba in viata domestica. Sunt o “eretica” gata sa fie crucificata
apentru idealurile ei de libertate. Poate ca sunt radicala insa sunt de parere
ca dragostea incatusata nu este dragoste deloc.
Un act de casatorie nu
dovedeste nimic. De cele mai multe ori este doar inceputul unui drum descendent
al relatiei. Acel act creeaza o schimbare psihologica profunda facand din cei
doi soti nistre straini in loc sa-i uneasca. Brusc, casatoria este o corvoada
la care in mod surprinzator cei doi au agreat sa se inhame de comun acord insa
acum este doar o arma de acuzare reciproca pentru asteptarile neimplinite. Casnicia
devine spatiul pe care partenerii il umplu cu diverse lucruri (ex. copii,
reguli, restrictii, planuri si amanari, vise la care renunta, etc.) care pe
masura ce se acumuleaza sfarsesc prin a-i desparti. Astfel. in loc sa fie
sanctuar pentru parteneri, casnicia ajunge sa fie piatra de moara atarnata de
gatul celor doi. Desi respect conceptul de Familie, detest ceea ce societatea
dicteaza referitor la viata comuna cu un partener, la ceea ce presupune si
inseamna a fi o casnicie. Mi se pare aberant ca desi in foarte multe casnicii
partenerii sunt nefericiti (declarati sau nu), acest lucru este considerat un
lucru normal insa pentru o convietuire armonioasa si durabila avem un cuvant
atat de urat precum Concubinaj.
Contrar a ce s-ar putea crede,
parintii mei au avut si au o casnicie exemplara. Se iubesc de mai bine de 30
ani si mi-au oferit un exemplu de viata traita frumos. Eu asta imi doresc, o
viata alaturi de cel ales de mine care sa nu fie stirbita de constrangeri si
asteptari sociale (ex. Voi cand va casatoriti, cand veti face un copil, noi
vrem nepoti cat mai putem sa va ajutam, etc.) Pentru mine toate aceste lucruri
nu fac decat sa ma inhibe. Viata mea alaturi de barbatul meu o doresc
interesanta, cu gesturi reciproce si naturale de afectiune, cu iesiri la cina
nu doar de ocazii speciale, cu flori oferite pentru ca este vineri sau joi sau
11:11. O viata in doi se poate construi si altfel fata de ce e dictat de societate.
Casatoria nu garanteaza fericirea, din
pacate acest lucru nu este inteles de marea majoritate. Cei care au divortat
pot confirma acest lucru.
Si totusi, aceasta este o parere
pur subiectiva, fiecare este stapan pe propriul destin si isi poate alege
viitorul. Totusi, indiferent ca sunteti
intr-o relatie sau o casnicie nu trebuie niciodata sa uitati ca sunteti acolo
de bunavoie, ca fericirea sau nefericirea voastra vi se datoreaza in egala
masura cu partenerul si ca daca vreti sa traiti o viata alaturi de acesta/aceasta
trebuie sa munciti constant, impreuna, pentru a avea cea mai frumoasa Aventura
a vietii voastre.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere