De-a lungul vietii ne transformam permanent. Se zice ca ne nastem perfecti si ca pe masura ce crestem si ne maturizam pierdem parti din noi, devenim imperfecti in umanitatea noastra, ba chiar ne transformam complet, ne metamorfozam. Din fiinte pure, perfecte, fara pata devenim fiinte intunecate, misterioase, limitate ba chiar dezumanizate.
De foarte multe ori pentru a atinge perfectiunea, pentru a a tinge idealul dupa care tanjim suntem capabili sa ne transformam complet, sa ne fortam limitele dincolo de capacitatile noastre obisnuite si chiar sa ne distrugem propria fiinta pentru o clipa de glorie, o clipa in care atingem ABSOLUTUL.
Intrebarea e ce faci dupa ce atingi acea clipa a perfectiunii absolute. Daca fiinta ta va mai ramane intreaga dupa ce ai supus-o la nenumarate sacrificii si transformari. Si mai ales daca vei putea trai fiind acea persoana. O fiinta ce poarta in fiecare zi aceleasi rani sufletesti, aceleasi cicatrici vizibile, o fiinta ce simte ca intunericul din suflet pateaza absolut tot ce ea atinge, care nu va mai simti ca traieste decat atunci cand se va incadra in tiparul stabilit al perfectiunii absolute.
Cum revii la simplitatea si inocenta de altadata ce te faceau atat de frumos? Cum inveti sa zambesti din nou lucrurilor simple? Cum poti trai in continuare fara sa fi urmarit de cosmaruri intunecate in care esti inghitit de partea urata din sufletul tau?
2 in 1. :))
RăspundețiȘtergere